in citite

Când liniştea nu mai e de ajuns – despre „Revolutionary Road” de Richard Yates

Richard Yates a fost înrolat în armata americană în Al Doilea Război Mondial şi a scris, printre altele, discursurile senatorului Robert Kennedy. Jurnalist, a compus şi texte publicitare sau scenarii de film, şi a debutat în roman cu Revolutionary Road, în 1961. Avea 35 de ani, iar prima sa carte s-a bucurat de succes, fiind nominalizată la National Boook Award şi primind aprecierile unor scriitori consacraţi, precum Kurt Vonnegut sau John Cheever.

Părinţii lui Richard Yates au divorţat pe când el avea numai trei ani, astfel că micul Richard s-a plimbat prin diverse oraşe, fapt care inevitabil avea să-i influenţeze şi scrisul. De altfel, familia este elementul central din Revolutionary Road, cu o tratare atentă a cuplului Wheeler, April şi Frank.… Citeşte în continuare

Noi facem de mai multe ori clac – despre „Jurnalul Annei Frank”

Despre „Jurnalul Annei Frank” auzisem pe ici, pe colo, numai păreri de bine. Foarte convingătoare a fost scriitoarea Corina Sabău, care mi-a vorbit cu prilejul unui interviu despre faptul că acest jurnal este una dintre lecturile pe care le repetă periodic. Nu citisem cartea, dar aveam habar despre cine a fost această fetiţă, Anne. Ştiam, în mare, că a stat închisă vreo doi ani într-o ascunzătoare, alături de familia ei şi de nişte prieteni, pentru a se feri de persecuţiile naziste. Dar nu ajunsesem la detalii.

Recent, am avut ocazia de a vizita lagărul de la Dachau. Unde Anne, evreică, n-avea să ajungă, pentru că viaţa ei urma să se sfârşească în alt lagăr, asemănător, însă Dachau m-a determinat să caut mai multe informaţii despre acei ani şi despre lagărele de concentrare.… Citeşte în continuare

O poveste ca un puzzle – despre „Onoare” de Elif Shafak

Ce mă impresionează cel mai mult la Elif Shafak, o scriitoare turcă pe care am descoperit-o cumva de la coadă la cap, începând cu „Ucenicul arhitectului”, este capacitatea sa de a crea scenarii puzzle. De a-şi spune poveştile prin vocile mai multor personaje, pe care le lasă să se desfăşoare fără a dezvălui mai mult decât trebuie în momentul respectiv al acţiunii, încălzind simultan „cartoful fierbinte” al cărţii. Când un personaj pare să fi ajuns la un capăt intermediar al istoriei personale, aruncă acest „cartof” către alt personaj, şi aşa mai departe, până când, la un moment dat, deşi pare că totul capătă formă şi eşti tot mai curios să vezi deznodământul, firul narativ prinde un curs total neaşteptat, care te ţine şi mai strâns de carte.… Citeşte în continuare

Rony Oren: „Starea noastră naturală este fericirea”

Ne-am întâlnit la cea mai recentă ediţie a Salonului Internaţional de Carte Bookfest, când Israel s-a aflat în centrul atenţiei ca ţară invitată. Prins în nenumărate acţiuni de promovare, Rony Oren şi-a făcut timp pentru un scurt interviu care, deşi nu aşa am stabilit, a apărut în „Observatorul militar”. Despre bucuria creaţiei şi despre fericire, pentru că toţi oamenii asta urmăresc, fiecare în felul său. 🙂 Dincolo de ce a intrat în interviu, am mai vorbit şi despre familie, chestiuni chiar foarte personale, Rony dovedindu-se un partener de discuţie extrem de jovial şi, mai ales, un foarte bun psiholog.

Domnule Oren, ați condus nenumărate ateliere de lucru în toată lumea. Copii şi adulți, deopotrivă, empatizează cu arta dumneavoastră.Citeşte în continuare

Note despre câteva picturi, la ele „acasă”

Creat de Regele Ludwig I la mijlocul secolului XIX ca primul muzeu public din Europa dedicat artei contemporane, Neue Pinakothek este unul dintre cele mai frumoase muzee din Munchen. Include lucrări de Monet, Van Gogh, Klimt sau Gauguin, iar duminica intrarea costă numai un euro, ca la orice alt muzeu public din oraş. Şi poţi poza cât vrei, fără taxe. M-am lăsat copleşit de picturile din cele peste 20 de săli ale muzeului, iar la unele am notat nişte gânduri…

Din 1860, un domn are ochii scoşi din orbite în pictura lui Honoré Daumier, Drama. Este un spectator al unei piese de teatru în care se petrece o dublă crimă. Este doar un spectator şi totuşi pare să creadă totul.Citeşte în continuare

Gluma la care nu mai râde nimeni

Din şirul ironiilor triste cu care m-a mângâiat această ediţie a Jocurilor Olimpice, faptul că rămâne cu imaginea neafectată numai cea care nu a mers la Rio mi se pare un soi de croşeu la adresa intenţiilor lui Pierre de Coubertin. Nu mai este important să participi, ci să-ţi salvezi pielea de critici. Contează prea puţin că, în scopul acesta, inventezi pretexte.

Când eram în Academie, bunica mi-a murit de vreo trei ori, chiar şi după moartea naturală. Ea murea cu condescendenţă în caietul de permisii de fiecare dată când nu aveam altă soluţie ca să prind lotul celor fericiţi. O dată, nici aşa nu m-am calificat, pentru că moartea bunicii ajunsese un motiv prea fumat ca să mai conteze în faţa celor care aveau taţi prin diverse structuri, taţi cu telefoane şi cu grade.… Citeşte în continuare

Îmbătătorul sentiment al libertăţii

Nepoata scriitorului François Mauriac, Anne Wiazemsky, a fost hărăzită şi cu un tată-prinţ, Ivan Wiazemsky, conte Levachov, dintr-o familie nobiliară rusă. Mai mult, Anne s-a născut la Berlin, în 1947. Şi mai mult, s-a îndrăgostit la Paris de cineastul franco-elveţian Jean-Luc Godard, cu care avea să şi împartă o căsnicie pentru vreo 12 ani.

Aşadar, din start, Anne este un personaj interesant. Dincolo de orice talent, legăturile familiei sale îi asigură, în anii fundamentali ai educaţiei, 60-70, o deschidere la care puţine tinere ar fi avut acces. Debutează la 18 ani în filmul lui Robert Bresson, „La întâmplare, Balthazar”, după care viaţa ei intră într-o buclă a fericirii, care coincide cu perioada Nouvelle vague şi surprinde de la distanţă starea socială dinaintea evenimentelor din mai 1968.… Citeşte în continuare

Anomaliile noastre

De fiecare dată când sunt călător prin țări străine, mai ales prin cele vestice și dezvoltate, le remarc plusurile. Nu fără invidie și nu fără aviditatea celui care ar vrea să păstreze cât mai mult din minunăţiile pe care le întâlneşte, să le bage cumva în buzunar şi să le ducă acolo de unde vine, de unde se trage.

Nu ţin jurnal. Jurnalul meu este cel al amintirilor mele, unele mai degrabă greu de suportat astăzi, când decalajul în orice îmi stă în gât. Şi n-am pretenţii de scriitor ori de unul ale cărui gânduri să fie luate în seamă şi peste o sută de ani, aşa cum s-a întâmplat cu cele ale lui Iancu Alecsandri, care se minuna demult cum exista în Londra o berărie unde se consumau zilnic zeci de mii de litri de bere.… Citeşte în continuare

Ce s-a schimbat după Colectiv?

Această întrebare nu vine de la mine, ci de la una dintre supravieţuitoarele incendiului de la Clubul Colectiv. Ataşată la capătul unui mesaj de numai câteva paragrafe emoţionante, ai zice că nu are cum să te lase indiferent. Doar că realitatea a demonstrat contrariul. Incendiul însuşi, în loc să ne ardă relele şi să ne transforme măcar în oameni mai buni – dacă sistemul atât de blamat se urneşte mai greu – ne-a lăsat perplecşi o perioadă, martori la tragedia altora, după care, ca şi cum am fi visat urât, am luat-o de la capăt, hlizindu-ne şi arătându-ne un pic îngrijorarea ori bruma de emoţie umană la vreun atac terorist îndepărtat ori la moartea prea grăbită a vreunui artist.… Citeşte în continuare

Burhan Sönmez: „Uneori, a fi tăcut înseamnă să ascunzi adevărul” (interviu)

L-am întâlnit pe scriitorul turc Burhan Sönmez la Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti din 2015. Romanul „Istanbul Istanbul” încă nu fusese tradus în limba română, însă modul cum l-au prezentat scriitorul şi Bogdan Alexandru-Stănescu, din partea Editurii Polirom, cea care avea să-l publice, mi-au întreţinut interesul. Am descoperit un roman cu multe faţete, profund, care vorbeşte extrem de bine şi despre Turcia de azi, deşi poate nu asta i-a fost intenţia. Cum am păstrat legătura cu scriitorul, l-am rugat să-mi răspundă câtorva întrebări prin email. Sper să vă convingă să-i căutaţi romanul, al treilea scris de el, însă primul publicat în limba română.

 

Domnule Sonmez, undeva în cartea dvs.… Citeşte în continuare