Skip to content →

„Aleea Zorilor” de Andrei Crăciun

Uite că „Aleea Zorilor” se şi citeşte, nu doar se trăieşte, ea nu este doar o carte ori un nume de stradă, ci este şi o înşiruire de amintiri, după cum şi viaţa este un şir finit de bătăi ale inimii, acel muşchi de care cu toţii abuzăm până la un punct, fără de care nimic nu se trăieşte şi nimic nu se povesteşte, nici măcar această alee, denumită nu degeaba a zorilor, pentru că ea a fost martora multor ingenuităţi ale celui care, cândva, mult după ce totul a trecut, avea să devină scriitor ori, mai degrabă nu, nu să devină scriitor, ci să fie ceea ce îi era sortit încă de la începuturi, încă de pe vremea Partidului Unic, încă din timpurile în care mai exista în oraşul scriitorului o fabrică de armament şi în care mai existau fete care-şi ridicau fustele-n tufişuri, carevasăzică din timpurile când scriitorul nostru nu se iubise cu o negresă în Cuba şi nu exploatase un chinez bătrân în Beijing şi nici nu cunoscuse deznădejdea pe o stradă secundară din Lima, care stradă are şi ea povestea ei, departe de cea pe care copilul de atunci, scriitorul de acum, o spune dintr-o suflare aici, într-o frază de o sută şi un pic de pagini, în care nu se respiră, dar se trăieşte intens ca în zborul unui zmeu din lumea Petruţei, femeia care avea uneori grijă de copilul viitor povestitor şi îl învăţa că până şi zmeilor e bine să le vorbeşti, că zmeii sunt răi numai dacă au de ales şi că plânsul nu e decât pentru fete, şi tot Petruţa îl învăţa pe copilul viitor povestitor că pe unii îi doare inima pentru că acolo se-adună poverile, dar îi mai spunea şi că orice foc nu durează, aşadar până la urmă totul se stinge, totul are un sfârşit, după cum şi Dictatorul are un sfârşit, şi lucrurile frumoase au capătul lor, dincolo de care aleea nu mai e alee, ci o lacrimă care se lungeşte şi se tot lungeşte, până se face râu şi pe el plutesc fără excepţie amintirile, ca nişte gazete din care o gaşcă de puştani a construit o flotă de hârtie, iar pe acele petice de hârtie se zăreşte din loc în loc titlul unui săptămânal din care te-ai hrănit cândva şi tu, cititor, Fotbal plus se chema acel săptămânal irepetabil, irecuperabil, de fapt, în el debutai la Poşta redacţiei, pe când rubrica aceea se făcea din scrisori pentru că încă nu existau emailul şi facebook-ul şi toate cele care ne-au schimbat relaţiile, aşadar Fotbal plus, oh, vremuri, şi cum să nu te miri când citeşti cum copilul care avea să devină scriitor aştepta maşina cu ziare pe la cinci dimineaţa tocmai pentru a face rost de unul din cele cinci exemplare de Fotbal plus care erau aduse în oraşul lui, cum să nu-ţi aminteşti de Alin Savu, care nu e pomenit în „Aleea Zorilor”, dar e pomenit în gândurile tale de cititor care survolează această alee alături de copilul devenit între timp scriitor şi care face din această carte un medalion, în vremuri în care ziarele nu mai sunt ce au fost, după cum nici Dumnezeu nu mai e ce era şi imuabile rămân doar punctul de la sfârşit şi Domnul nostru Bohumil Hrabal.

Andrei Crăciun, „Aleea Zorilor”, Editura Polirom, 2017, 120 de pagini

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii. Sursa foto reprezentativă: andreicraciun.eu.

Published in citite

Leave a Reply

Comentează primul!

Notify of
avatar
wpDiscuz