„Amintirile unei nonagenare”, Antoaneta Ralian

Zice lumea că doamna Ralian a împlinit 90 de ani. De unde până unde? Orice discurs al său conţine atâta vivaciate încât te gândeşti că şi-a falsificat buletinul, din cine ştie ce considerente şi jocuri livreşti. Poţi fi atât de ghiduş la 90 de ani? Totuşi, dacă actele nu mint, iar doamna Ralian chiar s-a născut în 1924, modul în care vorbeşte despre cărţi la această vârstă ireală este dovada clară a faptului că lectura te înnobilează. Dovada am avut-o inclusiv la cea mai recentă ediţie a Galei „Bun de Tipar”, când discursul său a stârnit nu doar ropote de aplauze, ci şi genul acela de zâmbet de care o mulţime este capabilă numai în faţa unui moment magic.

Ei bine, „Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei” rupe din cei 90 de ani câteva sclipiri, câteva situaţii puţin „mai speciale”: gustul „coclit” al amintirii primei călătorii în străinătate (Dresda, sfârșitul anilor ’40), reclamele luminoase din Viena, Crăciunul la Londra, o aventură pe muchie la Tel Aviv, cu o verișoară la New York, la a câta vizionare a spectacolului „Lacul lebedelor”, cum a fost jefuită la Madrid, ritmul vizitelor în Statele Unite, paradisul din oraşul elveţian Lugano, secvenţe, plimbarea pe Tamisa, vizite la Pompei, Istanbul, Florenţa, Paris şi-n multe alte locuri, unele facilitate de calitatea de jurnalist a soţului. Apoi, întâlnirile literare, cum l-a cunoscut pe Saul Bellow, „năucit, cu senzaţia omului care a nimerit pe altă planetă”, întâlnirea cu Raymond Federman, „cel mai modern postmodern”, părintele curentului numit Surfiction, cum a stat cu Salman Rushdie „la o ţuică şi-un pahar de vin”, despre provocarea Henry Miller, despre, cum se putea altfel, Iris Murdoch, prietena sa, şi, spre final, câteva eseuri, cu o închidere tulburătoare: „Nu mă iubesc. De când mă ştiu, mi-am iubit foarte-aproapele mult mai mult decât pe mine însămi. Aşa încât n-am putut oferi fericirii un sediu prea ospitalier”.

Cartea aceasta trebuie „servită” neapărat împreună cu „Toamna decanei”, volumul de convorbiri cu Radu Paraschivescu, apărut în urmă cu trei ani, tot la Editura Humanitas. Sunt chestiuni care se repetă, dar şi elemente inedite, precum foaia din jurnalul anului 1949, pe care Antoaneta Ralian a inserat-o ca să vedem cât de mult a trăit din ce a visat: „Vreau să ascult concerte dirijate de mari maeştri, vreau să văd teatre măreţe cu loji aurite şi purpurii, vreau să merg la dineuri de gală englezeşti, la care totul se desfăşoară ritual, ca pe vremea Reginei Victoria, vreau să dansez în localuri de pe Broadway, vreau să merg în cârciumioarele din Harlem şi să ascult muzică de negri”.

Multe au fost trăite de Antoaneta Ralian, cel mai apreciat şi productiv traducător din limba engleză de la noi. Şi dacă nu le-a experimentat „la propriu”, sigur le-a marcat prin intermediul personajelor din cărţile traduse.

Mi-e imposibil ca atunci când trec cu maşina pe lângă blocul său de vizavi de Palatul Copiilor din Bucureşti, să nu mi-o imaginez acolo, în acea cameră înţesată de cărţi, traducând şi ascultând muzica de pe Mezzo. Uneori, duminica, ziua în care ştiu că se simte singură, mai ales după dispariţia soţului, mă gândesc la dânsa şi-i doresc sănătate şi… spor la tradus!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *