Cenzura ca un peşte cu lămâie

Am urmărit-o recent pe Ana Blandiana vorbind la Biblioteca Naţională despre cenzură. Câteva instituţii, între care şi Academia Civică, pe care o conduce poeta încă de la înfiinţare (1995), au considerat actual subiectul. Nu s-au înşelat. Sala în care m-am refugiat într-o după-amiază de vineri a fost plină. S-au adus scaune şi din alte spaţii, iar în audienţă s-au aflat, remarcabil, foarte mulţi tineri. Nu cred că mecanismul cenzurii este atât de vechi şi îngropat în uitare încât poveştile despre el au farmecul basmelor, ci că este atât de proaspăt încât tinerii caută mijloace de apărare.

Se întâmplase ca, o zi sau două mai devreme, să asist la un alt eveniment prilejuit de prezentarea unei cărţi despre inumanitate. Un anume Matthew White, bibliotecar de tribunal, s-a găsit să inventarieze atrocităţile şi să „numere” victimele… Concluzia cărţii respective, despre care Mircea Cărtărescu spusese că e ca un peşte gras peste care e musai să storci lămâie, ar fi că, raportaţi la istorie, suntem doar nişte cifre şi poate chiar mai puţin de atât.

Şi cenzura se înghite greu, cu greţuri şi frământări, mai ales dacă-ţi este aplicată cu metodă, aşa cum i s-a întâmplat Anei Blandiana, căreia i s-a schimbat titlul primei poezii din volumul de debut. De la „Candoare”, fără să aibă habar, poeta trecuse la „Partidului”, pentru că aşa era cenzura în forma ei cea mai acidă: nu doar că îţi tăia, îţi şi înlocuia. Când te trezeai cu volumul pe piaţă şi-ţi vedeai numele alături de aşa ceva, ce mai puteai să faci?

Nicio masă fără peşte. Încercai să nu te îneci cu oase şi să picuri cât mai multă lămâie. Apoi, te gândeai, precum a formulat Ana Blandiana la sfârşitul cuvântării, că suferinţa, dacă nu te distruge, te face mai deştept. Şi mergeai mai departe, cu un soi de zâmbet îngheţat, uşor ironic, spunându-ţi că poate toate vor trece cândva…

La câţiva paşi de sala în care vorbea Ana Blandiana, se găsea expoziţia cărţilor scrise de cei aflaţi în detenţie. Ştiţi speţa, nu mai e cazul să comentăm despre cum se poate scrie după gratii despre alianţe matrimoniale medievale. Parcă niciodată libertatea de exprimare nu a fost atât de profundă şi de încurajată. Şi parcă niciodată societatea nu a apreciat la fel de deschis chinul creator al celor care, chiar şi închişi, încearcă să-şi facă auzite opiniile şi exegeza. Glumesc, desigur. O glumă amară, pe care am încercat-o în gând, în timp ce lăsam în spate simpozionul despre cenzură şi treceam pe lângă vitrinele în care acele cărţi păcătoase stăteau precum capetele tăiate în „Firida Ruşinii”, romanul lui Ismail Kadare. Cum o fi privind acele vitrine Ana Blandiana?

Parcă şi peştele e bun, şi lămâia e ok, dar excesul nu face bine nici celui mai tare organism. Şi mă mai gândesc că, poate, nu suntem chiar doar nişte cifre, ori nişte mâncători de peşte şi storcători de lămâie. Dovada: ştim să fim ironici cu înşelătoria.

Text publicat în „Observatorul militar”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *