Skip to content →

„Cu ultima suflare” de Paul Kalanithi

Paul Kalanithi a scris, fără să arate dacă a luat statistica din vreun studiu ori era pur și simplu o părere personală, că 99 la sută dintre oameni își aleg slujbele ținând cont de trei criterii: salariu, mediu de lucru și program. Dar a adăugat: „Când stilul de viață contează în primul rând, aşa îţi găseşti un serviciu. Însă nu va reprezenta şi chemarea ta”.

E limpede cum şi-a ales profesia doctorul Kalanithi. Neurochirurgul Paul Kalanithi, care are în cartea aceasta nenumărate declaraţii de dragoste către familie şi apropiaţi, dar şi către meseria sau pasiunea sa: „Neurochirurgia m-a prins în chingile ei cu dorinţa neclintită de a atinge perfecţiunea”.

„Cu ultima suflare” redă manuscrisul la care Paul Kalanithi a lucrat cu devotament în ultima parte a scurtei sale vieţi.

Pe la 35-36 de ani, neurochirurgul, aflat la sfârşitul rezidenţiatului, adică la capătul unor ani de eforturi, dar şi de satisfacţii imense, a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. A urmat o luptă de câteva luni, marcată de încercări ale unor tratamente experimentale, de analize peste analize, precum şi de câteva speranţe, pentru scurt timp chiar speranţe mari, arse brusc într-o altă veste tragică: boala se extinsese la creier.

De la simplul fapt că prefaţa cărţii e scrisă de altcineva, fie el şi Abraham Verghese (poate unii îl ştiţi ca autorul romanului „Să tai în piatră vie”, Litera, 2011), la fel ca şi postfaţa, semnată de soţia lui Paul, Lucy, îţi poţi da seama cât de tristă e cartea asta. Ştii de la început că Paul moare şi nu de aici îşi extrage cartea seva care te face s-o citeşti cap-coadă aproape fără să respiri. Ce te câştigă e felul în care a explicat Paul Kalanithi cum şi-a ales meseria, una dintre cele mai dificile din lume. E aici un amestec de convingeri filosofice şi trăiri artistice, pe care neurochirurgul le-a aplicat până la ultimul strop de energie.

În principiu, Paul a vrut să coboare la esenţa vieţii şi a morţii, să înţeleagă ce e, până la urmă, de neînţeles.

„Îmi petrecusem atât de mult timp studiind literatura la Stanford și istoria medicinei la Cambridge, în încercarea mea de a înțelege mai bine particularitățile morții, doar ca să ajung la concluzia că acestea îmi sunt la fel de enigmatice ca și la început.”

La fel de enigmatice aveau să-i rămână aceste particularităţi pentru totdeauna. Dar, ca unul care a avut mereu aspiraţii de scriitor, nu a vrut să plece din lumea asta fără să lase în urmă o carte despre încercările lui. Iar din toate cazurile pe care le-a prezentat el – operaţii pe creier, examinări ale cadavrelor etc. – poţi măcar să priveşti moartea cu ceva mai multă acceptare şi înţelegere, poate ca pe un fapt, uneori revoltător, dar şi ca pe ceva natural.

Nu ştiu dacă nu cumva boala şi durerea gândului de a-i părăsi prea devreme pe cei dragi, suprapuse talentului literar şi nevoii de a sublima suferinţa în scris, au produs chiar ceea ce dorea Paul Kalanithi să obţină la capătul unor ani, decenii, de studii şi de operaţii complicate. Un sens al morţii, o limpezire de care nu doar cei bolnavi au nevoie, ci şi cei care, chiar şi foarte rar, se gândesc la moarte.

„Cu ultima suflare” are o intensitate neobişnuită. Este tulburătoare, pentru că te loveşte cu pasiunea incredibilă a unui doctor, cu visuri măreţe, cu o chemare clară către meseria de neurochirurg, dar şi cu nedreptatea unei boli care parcă trage la sorţi. Este de făcut cadou atât celor sănătoşi, care au impresia că nu se vor îmbolnăvi niciodată, cât şi celor din spitale. Dar mai ales medicilor, care vor găsi aici un exemplu în ce priveşte dedicarea.

„Medicii au sarcina să afle şi ce anume face ca viaţa pacientului să merite trăită şi să salveze, dacă se poate, acele lucruri sau, dacă nu, să lase loc unei morţi liniştite. O aşa putere cere o responsabilitate profundă şi asumarea unei părţi de vină şi incriminare.”

Din cel care-i consilia pe pacienţi şi pe rudele lor, Paul Kalanithi ajunge la rândul lui bolnav, fără putere, obligat să citească sinceritatea în reacţiile doctorilor sau să implore verdicte ori termene pe care aceştia evită să le dea. Este vorba despre o mutaţie pe care neurochirurgul a reuşit să o exprime în cuvinte lipsite de patetism şi fără a se victimiza.

Îţi cam vine să plângi de multe ori pe parcursul lecturii, nu doar din cauza suferinţei pe care o regăseşti în şi printre rânduri, ci şi pentru că-ţi dai seama că nu vei avea niciodată puterea de a-ţi urma chemarea aşa cum a făcut Paul Kalanithi. Profesând chiar şi când mai avea numai o fărâmă de viaţă.

Paul Kalanithi, „Cu ultima suflare”, Editura Nemira, 2016, traducere de Monica Şerban

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Published in citite

Leave a Reply

1 Comentariu on "„Cu ultima suflare” de Paul Kalanithi"

Notify of
avatar
Sort by:   newest | oldest | most voted
trackback

[…] Piștea scrie pe blogul său despre cartea ”Cu ultima suflare”, de Paul Kalanithi, apărută la Editura Nemira la finalul […]

wpDiscuz