in Observatorul militar

A fost un tip cu picioarele pe pământ, deşi s-a plimbat mult, a băut şi s-a drogat peste medie.

Muzician rock de origine iraniană, Ali Eskandarian a trăit în ultima treime a scurtei sale vieţi în Statele Unite, la New York, şi a cântat alături de o formaţie de iranieni emigraţi, The Yellow Dogs. Nu i-a fost deloc uşor, chiar dacă era perfect adaptat la viaţa americană. În mintea sa, Iranul a rămas ca un soi pe indigo peste care şi-a scris noua existenţă. Litere sigure, apăsate, de om umblat şi critic ascuţit al lumii. Un om care a avut la ce se raporta, din moment ce a lăsat în urmă Revoluţia Iraniană pentru a trăi în ţara tuturor posibilităţilor. Un om cu un tată care a lucrat vreo opt ani în Forţele Aeriene, dar a fost dat afară pentru că s-a opus regimului.

Părăsind Iranul, a luat cu sine o mulţime de amintiri. Cum locuise în baza militară, la etajul al patrulea al unui bloc pentru ofiţeri: Se zicea că era o clădire ce rezista la bombardamente de la etajul al doilea în jos, aşa că pe la trei-patru dimineaţa, atunci când sunau sirenele, mama ne trezea pe toţi copiii şi ne ducea la parter. Cum arăta războiul, cum se murea şi cum se spera. Şi, mai presus de toate, cum nu se înţelegea. Un copil nu poate înţelege niciodată războiul. Atunci de ce adulţii îl înţeleg?

Nu se considera un fericit că scăpase de război. Dimpotrivă. Îi salut pe morţii războiului care mi-a înghiţit cea mai mare parte a copilăriei, în special pe copii, pentru că ei au fost cei norocoşi. Eu, pe de altă parte, n-am avut deloc noroc: am fost cruţat. A trăit ca să vadă şi cealaltă faţă a lumii, în care a făcut foamea şi nu a avut decât vise şi visuri. Plus, aţi ghicit, băutură, droguri şi femei.

Mda, n-a fost un model. Însă a ştiut până în ultima zi a vieţii lui – a fost ucis, în 2013, la 35 de ani – în ce fel de lume trăieşte. Una crudă, însă modelabilă. Una în care poţi să nu ai ce să mănânci, cu ce să te îmbraci ori cu ce să te încalţi, dar poţi fi fericit. Condiţia descoperită de Ali ar fi să te laşi în voia curentului şi să-l respecţi. Asta vine oarecum dintr-o experienţă psihedelică, dar e la fel de valabilă şi după trezire. Pentru că e vorba despre cum îţi asculţi menirea.

Pentru Ali, curentul era parte a Fluviului Creaţiei Artistice. El şi-a dat seama că poţi să stai contemplativ pe margine, să-ţi înmoi piciorul în el, să înoţi, dar niciodată să-l stăpâneşti, să-l iei acasă, să fie numai al tău. Trăieşti cu el şi cu libertatea pe care ţi-o oferă, într-un respect pe care-l simţi intim. În spiritul său boem, Ali Eskandarian a trăit liber, alimentat printr-o mulţime de canalicule atât dinspre trecutul său iranian cât şi dinspre prezentul unei cariere artistice tumultoase. Privindu-i pe alţii, se vedea pe sine:

„Să-i văd pe exilaţi sărbătorind ziua de 4 Iulie era o experienţă ciudată, pentru că atunci li se dezvăluia cu totul dualitatea emoţiilor. Toţi tânjeau după ţara lor, unde ar fi putut fi apreciaţi de conaţionali, dar, în loc să se întoarcă, îmbătrâneau într-un loc străin, care le garanta libertatea, dar le oferea prea puţină recunoaştere.”

Ali Eskandarian, Anii de aur, Editura Polirom, 2015

Sursa foto reprezentativă: www.culturalweekly.com. Text publicat în „Observatorul militar”.

Ce părere ai?

Comment