Despărţirea de Omar – despre „Omar cel orb” de Daniela Zeca

Discutam zilele trecute cu un amic despre situaţia interesantă în care se află unele romane de la noi: mulţi cititori le consideră neatrăgătoare, însă critica şi prezentările lor din revistele culturale arată foarte bine, dacă nu entuziasmant. Am simţit lucrul acesta în legătură cu „Hotel Universal” (Simona Sora) şi am acelaşi sentiment acum, cu „Omar cel orb”. În acelaşi timp, cred că riscul asumat, acela de a mă poziţiona contra a trei critici literari, care au apreciat că romanul Danielei Zeca merită să fie între cele cinci finaliste ale Premiului Literar „Augustin Frăţilă”, poate fi atenuat de situaţia mea, de cititor simplu, care-mi permite să spun orice gândesc, fără teama de a deranja pe cineva sau de a pierde vreo relaţie, vreun favoritism din lumea literară.

„Omar cel orb” este un roman împrăştiat, fragmentat până la disperare şi întrerupt de numeroase note de subsol, care-i dau aspect de enciclopedie. Daniela Zeca vorbeşte despre Iranul ultimelor decenii cu bucuria celei care a trăit acolo, revine în ţară şi doreşte să le spună tuturor tot ce a văzut. Ea vrea să-ţi spună până şi cum se zice în persană la puiul cu sos de rodii sau la amestecul de fistic, alune de pădure şi mirodenii. Prezintă zoroastrismul, ca religie de care aparţine un bărbat pe nume Omar, aflat în exil, dar vine cu atât de multe detalii încât ai impresia că ţine un curs şi nu că ar spune o poveste.

Prea multe detalii şi prea mulţi termeni redaţi în persană şi explicaţi în subsol. Apoi, avantajul unei scrieri dinamice, câştigat prin capitole scurte, se pierde din cauza densităţii scriiturii, deseori poetice. Multe dintre descrierile Danielei Zeca sunt foarte frumoase, dar se diluează în paragrafe care vor să explice tot. Nu mă interesează ce este „sama” (un soi de practică liturgică) şi nici ce se-nţelege prin „Chaharshanbek” (o sărbătoare preislamică).

Am vrut o poveste, cu Omar trăindu-şi despărţirea de soţia lui, Ghazal. Un dublu adulter şocant pentru acea lume, cu o femeie ucisă prin lapidare şi un bărbat care descoperă dragostea pasională în afara religiei lui. Nu am găsit aceste lucruri, dar asta n-ar fi trebuit să reprezinte o problemă. Nu orice carte corespunde aşteptărilor şi totuşi o duc până la capăt. În acest caz, n-am reuşit. Pagină cu pagină, n-am scăpat de senzaţia că acest roman nu va rezista timpului, că e o lectură care nu-mi va folosi. Nu e bun prin construcţie, prin trimiteri şi prin promisiunea unui personaj eliptic (aşa cum anticipează scriitoarea în „cuvânt înainte”). N-am înţeles ce este acela personaj eliptic, dar mi-am amintit că e foarte, foarte greu să scrii simplu. Să scrii o poveste şi să-i dai senzaţia cititorului că ar fi putut s-o scrie exact ca tine.

M-am despărţit de roman la pagina 159 (din 260), mult mai târziu decât ar fi trebuit. Iar cronicile care vorbesc despre „Omar cel orb” ca ultima parte a unei trilogii, ca roman ce dezvăluie dedesubturile unei lumi puţin cunoscute la noi, au partea lor de adevăr, dar acoperită numai parţial de gustul unui cititor simplu, subiectiv şi situat în afara vreunei găşti literare. N-am cum să înţeleg nota de ansamblu pozitivă. Ascunse sunt căile criticii literare.

Daniela Zeca, „Omar cel orb”, Editura Polirom, 2012

0 comentarii la „Despărţirea de Omar – despre „Omar cel orb” de Daniela Zeca

  • 27 octombrie 2013 la 10:22
    Permalink

    Asadar, ai ratat ocazia sa iei decoratia. 🙂 Ei, se mai intampla. De fapt, timpul e prea scurt ca sa il irosim cu lecturi care nu ne prind sau ni se par pierderi de timp.

    Răspunde
  • 27 octombrie 2013 la 19:23
    Permalink

    O carte pe care am tinut-o 5 secunde in mana intr-o librarie si am pus-o repede la loc. Recenzia ta imi confirma gestul de atunci.

    Răspunde
    • 27 octombrie 2013 la 21:06
      Permalink

      Exagerezi cu cele cinci secunde. N-aş putea să-mi formez o impresie corectă după atât de puţin timp. Pe de altă parte, sunt cărţi pe care „le guşti” numai după 50-60 de pagini…

      Răspunde
      • 27 octombrie 2013 la 22:11
        Permalink

        Nu exagerez. Un alt exemplu este cartea despre care a scris Andreea Toma pe blogul ei si a scos-o si la concurs. Nu as dori sa o citesc desi nu am tinut-o in mana deloc.

        In alta ordine de idei in ziua in care am intrat pe blogul tau mi-a atras atentia o carte. Mi-am dorit foarte tare sa o am, placandu-mi mult recenzia ta. A doua zi am cumparat-o. Acum o citesc. Nu m-am inselat deloc.

        Răspunde
    • 28 octombrie 2013 la 17:31
      Permalink

      Felicitări! Înseamnă că liceenii apreciază şi înţeleg mai bine acest gen de literatură.

      Răspunde
      • 29 octombrie 2013 la 00:00
        Permalink

        Asta, desigur, dacă presupunem că au citit măcar această carte 🙂

        Răspunde
        • 29 octombrie 2013 la 22:09
          Permalink

          Păi n-ai văzut ce nebunie e în Iaşi? Toţi liceenii stau numai cu romanul ăsta în mâini!

          Răspunde
  • 30 octombrie 2013 la 13:37
    Permalink

    Asta-mi aminteşte de o replică a regretatului Eugen Petrescu: „E o carte de căpătâi! Dorm cu ea pe noptieră.” 🙂

    Răspunde
  • 5 noiembrie 2013 la 19:37
    Permalink

    Aţi fi surprins, dar liceenii/studenţii de la Iaşi nu doar „stau cu romanul ăsta în mâini”, ci chiar îl citesc – uluitor! – până la capăt. Ce să facă, îndură acest chin, nu îşi permit să vorbească despre cărţi pe jumătate citite.
    Cred că a nu duce la capăt o carte şi apoi a scrie asta şi în recenzie spune mai multe despre cititor decât despre scriitor.

    Răspunde
    • 5 noiembrie 2013 la 19:49
      Permalink

      1. Eu cred că spune mai multe despre incompatibilitatea dintre romanul unui scriitor şi un anume cititor.
      2. Generalizarea nu face bine. Accept părerea conform căreia UNII liceeni/studenţi citesc romanul acesta până la capăt. E posibil. La fel, se poate ca acest roman să câştige multe premii. Dar asta nu mă obligă în niciun fel.
      3. E bine că liceenii/studenţii nu vorbesc despre cărţi pe jumătate citite. Înseamnă că examenele îi vor găsi în formă.

      Răspunde
      • 5 noiembrie 2013 la 20:00
        Permalink

        Just! Nici nu vorbeam de vreun fel de obligaţie, dumneavoastră aţi fost cel care a generalizat, spunând că toţi liceenii stau numai cu romanul ăsta în mâini, eu nu am făcut decât să preiau generalizarea. 🙂

        Răspunde
  • 5 noiembrie 2013 la 20:05
    Permalink

    Refuz să intru în joc, chiar şi când le înţeleg.

    Răspunde
    • 5 noiembrie 2013 la 20:11
      Permalink

      Asta-i bună! Aţi răspuns serios la o ironie, după care spuneţi că nu intraţi în joc. Înseamnă că nu aţi înţeles. Dar ca să închidem discuţia: apreciez faptul că luaţi apărarea acestui roman. Poate am fost nedrept cu el, cine ştie, poate e aşa cum spun liceenii şi studenţii din Iaşi. Bravo! E lucru mare că o carte stârneşte polemici.

      Răspunde
  • 23 noiembrie 2013 la 20:21
    Permalink

    V-ați oprit la pagina 159…păcat!
    Cartea este un test de răbdare: câte note de subsol poți îndura?
    Punctul culminant al cărții se află de fapt la sfârșit, când sentința e dată mult prea devreme.
    Dar cum spuneam, Omar e un test, pe care mă grăbesc să mă pronunț că nu l-ați trecut.

    P.S. : Povestea avocatei Ghazal și a clientei sale este adevărată.

    Răspunde
    • 23 noiembrie 2013 la 21:21
      Permalink

      „Punctul culminant al cărții se află de fapt la sfârșit, când sentința e dată mult prea devreme.” Nu înţeleg.

      Răspunde
      • 23 noiembrie 2013 la 21:49
        Permalink

        Tot așteptam acțiunea, acea acroșă a cărții, în sinea mea știam că există. Îmi doream ca Omar să nu mă dezamăgească, mai ales după buna impresie pe care mi-a lăsat-o „Demonii vântului”. Iar spre finalul cărții, autoarea redă povestea Shahla: amanta unui sportiv, căreia i s-a înscenat o crimă, sportivul nu a apărat-o – s-a dezis de ea, a făcut opt ani pușcărie, doi avocați s-au luptat pentru a o salva și în final se dă verdictul: va fi spânzurată.

        Romanul nu mi s-a părut explicit, el necesitând o cultură generală sau o informare post-citire.

        Dna Zeca ne-a explicat cine a fost de fapt Shahla și de unde a pornit povestea ei.

        Răspunde
      • 23 noiembrie 2013 la 21:51
        Permalink

        Dacă lipsea această completare a dnei Zeca, probabil că Omar ar fi rămas una dintre cărțile pe care le prețuiesc doar pentru că descriu un Orient actual.

        Răspunde
        • 23 noiembrie 2013 la 22:09
          Permalink

          Oare completarea nu trebuia să fie în roman, prin construcţie? E ok să ai nevoie de explicaţii de genul ăsta în cazul unui roman? Pe de altă parte, poate ar fi fost mai interesantă o carte „pe bune” despre Shahla, fără alte elemente adiacente şi înflorituri.

          Răspunde
      • 23 noiembrie 2013 la 22:15
        Permalink

        Decizia îi aparține autoarei.
        Cititorii lui Omar trebuie să aibă suficient de multe informații pentru a-l înțelege, asta e concluzia mea.

        E de preferat ca o carte să provoace reacții, iar aceasta a reușit.

        Răspunde
        • 23 noiembrie 2013 la 22:18
          Permalink

          Încă nu mi-am schimbat părerea că povestea în sine a fost tratată greşit. E adevărat, e bine că provoacă reacţii, dar e şi mai important ca ele să fie dezinteresate, sincere şi nepărtinitoare.

          Răspunde
    • 23 noiembrie 2013 la 22:17
      Permalink

      Nu este vina cărții că noi nu suntem la curent cu ceea ce se întâmplă în lume.
      Cu siguranță cronicile au amintit de acest proces, dar cine mai citește critică în secolul XXI? Sunt, dar prea puțini.

      Răspunde
      • 23 noiembrie 2013 la 22:21
        Permalink

        Cartea n-are nicio vină. Autoarea însă, din punctul meu de vedere (subiectiv, bineînţeles), are. Din păcate. A muncit foarte mult, dar nu cum ar fi trebuit ca să mă facă să-mi placă romanul. Însă eu sunt doar un cititor. Poate alţii apreciază altfel produsul muncii sale.

        Răspunde
      • 23 noiembrie 2013 la 22:26
        Permalink

        Deocamdată nu-mi permit să fac vreo acuză, având în vedere experiența, scriitura etc.
        Este fascinant cum dna Zeca a reușit să ajungă în Iran, să primească nenumărate acreditări și pe lângă filmele pe care le-a realizat să mai scrie și o carte.
        Mă înclin,
        Pentru mine este deja un model, ca să nu cad în penibil și să spun „erou”.

        Răspunde
        • 23 noiembrie 2013 la 22:30
          Permalink

          Într-adevăr, munca sa rămâne impresionantă. Se vede că a făcut totul cu pasiune. Însă romanul ăsta, rupt din context, e slab.

          Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *