Fragment din romanul „Diavoli fragili” de Radu Găvan

Cel mai recent roman scris de Radu Găvan, a fost publicat la Editura Pandora M. Cei care l-au citit deja spun că este cel mai bun roman al său, iar eu nu pot decât să confirm, după ce m-am bucurat printre primii de el. Despre „Diavoli fragili”, am scris aşa, într-o cronică:

Impresia mea este că „Diavoli fragili” a fost o carte care l-a consumat foarte mult, pentru că exprimă foarte multă durere. Şi nu poţi să pui în pagină atâta durere fără să o fi experimentat deja. Iar asta înseamnă că acest roman este tot un fel de exorcizare, după cum a fost, la alt nivel, şi debutul premiat al lui Radu Găvan.”

Vă invit, aşadar, să citiţi cartea şi, cu amabilitatea autorului, vă ofer un fragment ispititor.

– fragment –

Mi‑a luat aproape o săptămână să termin de scris prima versiune a povestirii pentru antologia lovecraftiană, apoi, ca de obicei, am luat o pauză înainte să încep partea mea preferată — rescri­erea. Nu după multă vreme însă, mi‑am dat seama că ceva nu se potrivea şi chiar dacă textul stătea în picioare, având tot ce îi trebuia pentru a se susţine ca o proză de sine stătătoare, povestea în esenţă rămânea în mare parte nespusă, iar ceea ce credeam a fi o povestire şi atât, era de fapt doar o mică parte din imaginea de ansamblu, o piesă din puzzle‑ul unui roman. Un început. Odată ce am conştientizat asta, toată agitaţia din ultimele zile a dispărut brusc şi m‑am simţit ca şi când urma să încep o viaţă nouă, ceea ce, la urma urmei, nu era prea departe de adevăr. Cu toate acestea nu m‑am grăbit să mă reapuc de scris, dimpo­trivă, eliberat de angoasă am aşteptat povestea să vină la mine, încercând în acelaşi timp s‑o ademenesc cumva, să o fac să mi se reveleze. Era ca şi cum mă găseam pe malul mării, simţind vântul cum îmi atinge blând obrajii, ascultând clipocitul valuri­lor, aşteptând. Apoi, ceva a sclipit pentru o clipă şi atunci m‑am ridicat şi am intrat în apă. Luminiţa dispăruse. M‑am îndreptat încet spre locul în care o zărisem, după care m‑am oprit şi, atent să nu tulbur nisipul, am aşteptat, privind apa, nici eu nu ştiu cât timp, poate câteva secunde, poate veacuri, simţind mângâ­ierea apei pe genunchi, urmărind forfoteala peştilor din jurul meu care stârneau nisipul şi tulburau apa. Am aşteptat nemişcat până când peştii au plecat şi apa s‑a limpezit şi atunci, pe fundul mării, am zărit din nou sclipirea. Am întins braţul, cât de încet am putut, şi am atins punctul luminos cu vârful degetului şi atunci luminiţa a dispărut, iar în locul ei a apărut o uşă şi dege­tele mele erau încolăcite strâns în jurul mânerului. Fără să mă gândesc am tras cu putere şi uşa de pe fundul mării s‑a deschis. M‑am cufundat într‑o apă neagră, dar cumva nu mă simţeam ca şi când m‑aş fi mişcat într‑o apă obişnuită, ci mai curând într‑un lichid vâscos şi întunecat, un loc dintr‑o altă lume în care mai fusesem, un loc pe care îl cunoşteam din amintiri, din coşmaruri, dar şi din cele mai frumoase vise. Apoi m‑am trezit într‑o cameră care părea goală, dar eu ştiam că ceea ce căutam era acolo şi am rămas pe loc, aşteptând, până când o formă a început să se materializeze încet în faţa mea. Curând, forma a devenit un trup de bărbat, apoi a căpătat un chip, iar acel chip era al meu, dar în acelaşi timp era cu totul diferit. M‑am apro­piat şi l‑am îmbrăţişat, pe urmă am început să‑i şoptesc tot ce ştiam şi el cunoştea tot ce îi povesteam, după care a început şi el să‑mi vorbească şi o vreme am rămas înlănţuiţi, apoi a tăcut brusc şi l‑am simţit că vrea să se desprindă şi atunci l‑am strâns şi l‑am tras şi mai adânc în mine, iar el a mai păstrat tăcerea o vreme, dar mai apoi a început din nou să şoptească şi de data aceasta cuvintele şi gândurile lui îmi pătrundeau mult mai adânc în minte şi în suflet. Pe măsură ce timpul trecea şi poves­tea ieşea din el, trupul i se împuţina, ca şi când viaţa îl părăsea încetul cu încetul. După o vreme l‑am simţit uşor ca un fulg în braţe şi l‑am lăsat cu grijă pe podea, iar el mi‑a zâmbit şi i‑am zâmbit înapoi, după care mi‑a şoptit ultimele rânduri, iar eu le‑am şoptit hârtiei, apoi povestea mi‑a zâmbit pentru ultima oară şi în locul ei a rămas o formă subţire, răsuflând uşor, ca şi când nici n‑ar fi fost, cu toate acestea trăind în continuare în mine.

Câteodată mă gândesc că între viaţă şi literatură mai există o lume, o lume care uneori trăieşte şi umblă între cele două, dar care alteori le cuprinde şi le consumă. Am dorit să scriu despre această lume şi am făcut-o, dar a trebuit, fireşte, să plătesc un preţ. Diavoli fragili este o carte care m-a consumat. Un monstru. Luni de zile după ce am terminat-o nu am mai putut scrie altceva decât o povestire şi câteva poeme. Privesc în urmă, recitesc anumite pagini şi simt că ceva străin de mine se ascunde printre cuvinte. E o senzaţie stranie, dar nu neplăcută. Sunt mândru de acest roman, cred că este cel mai bun al meu de până acum, dar îmi este şi teamă de el, pentru că am senzaţia distinctă că nu îl cunosc pe de-a-ntregul.  Încetul cu încetul simt că mă liniştesc şi în curând voi porni la drum alături de un nou roman şi gândul acesta mă entuziasmează, dar mai simt cumva că o parte din mine nu va mai pleca niciodată din lumea Diavolilor. Nu este un gând care să mă întristeze, nici nu mă bucură în vreun fel, pur şi simplu aşa s-a întâmplat.” – Radu Găvan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *