Viorica Răduță: „Lumile scrise sunt ca rugăciunile”

Un roman dur, foarte dur, a publicat recent Viorica Răduţă la Editura Polirom. „Oraşul închis” este despre teroare şi torţionari, despre durerea memoriei şi nevoia de a nu uita, precum şi despre a nu fi mort înainte de vreme. De ce să-l citiţi? Pentru că „vinovăţia ororii din anii închisorilor comuniste e şi a noastră, a celor de azi”.

 

Stimată Viorica Răduţă, în cel mai recent roman, „Oraşul închis”, aţi povestit despre închisoarea comunistă din Rîmnicu Sărat. Ce anume v-a convins să scrieţi despre o astfel de cicatrice?

 

Declanşatorul a fost procesul lui Vişinescu. Observator cultural a găzduit un „serial” (profesionist) de la faţa locului, din sala de judecată. Atunci m-au ajuns câteva imagini legate de închisoarea din Râmnicu Sărat, unde am ajuns să fiu, la 10 ani, „contemporană” ultimilor ani ai terorii dinăuntru. Mai ales zidurile, al căror colţ l-am văzut de la locul de joacă, autogara, de mai multe ori. Aveau o împotrivire, nu se arătau deşi le aveai în ochi. A mai fost o imagine, dar nu am developat-o decât odată cu apariţia bătrînelului îndoit de ani, nu de căinţă, smucit şi rămas în moli(m)a timpului său de… glorie. De acolo venea şi pumnul dat în microfon, şi câte o formulare agresivă. Imaginea, după cum explic şi în mărturia aflată pe copertă cărţii, era a unui şir de deţinuţi, scoşi să sape un şanţ pe bulevardul gării. A rămas înăuntrul meu ca într-o cameră obscură şi, când a dat de revelator, au ţâşnit de acolo toate uniformele, în zeghe. În ele atârnau ca spânzuraţii de propriile dungi nişte momâi. Nu aveau chip. Sau aveau măşti de pământ. Aici zăcea chiar actualizarea unei torturi, împinsă în actualitate, culpabilă deopotrivă. Mai este vorba de o ultimă imagine, piatra în care fusese pus să lovească de dimineaţă până seara Corneliu Coposu. A intrat de multe ori în scrisul meu, înaintea Oraşului închis. Se strecura mereu şi o… vedeam. Nu ştiu nici acum modul cum s-a făcut această imagine, dar a stat mereu la pândă şi a devenit, pentru mine, şi în vis, şi la lumina zilei, tot mai „reală”. Este şi metafora centrală a cărţii, unde pietrificarea în timp a locului s-a realizat nu doar prin betonarea Centrului din anii 70, ci şi a faptelor din închisoare, mai ales pe vremea comandantului Vişinescu. Mă întreb şi astăzi cum de a apărut şi s-a fixat imaginea pietrei şi a omului astfel pedepsit în mintea mea de copil, apoi de adult, fără să o cred vreodată neverosimilă.

 

Printre mobilurile scrisului dvs. se regăseşte şi acela că prin poveste se produce un soi de exorcizare? Că trecutul tulbure are nevoie de o reaşezare sinceră, pentru a ne oferi măcar iluzia unei construcţii durabile? Şi că o astfel de reaşezare este posibilă numai prin scris?

 

Lumile scrise sunt ca rugăciunile. Te eliberează, ba îţi arată şi calea de ieşire din labirintul trăit, nu cu logica narativă, ci cu una de tip Cortazar, aş zice, adică a echivocului. Numai misterul în care intri, retrăind timpurile unui loc anume, prins în pântecele totdeauna hrănit al trecutului propriu, limpezeşte, la capăt, faptele, în genere nerânduite, nevorbitoare pentru viitor. Fiindcă ceea ce cauţi este limita, vederea mai încolo, chiar pătrunderea cu ochiul (minţii/scriiturii) a însuşi misterului… vieţii. Sau morţii? Şi pipăirea ultimă, şi senzaţiile că te afli aproape de… literatură dacă ai vorbele la tine, atunci. Este cum te-ai găsi, în putere încă, la ultima suflare. O stăpâneşti, deci o „exorcizezi”, vorbind-o în marea ta singurătate care e scrisul.

 

Sunt câteva personaje foarte puternice în cartea aceasta: torţionarul – comandantul Vişinoiu, deţinutul – Mihăiţă, dublat de spiritul omului politic Ion Mihalache, precum şi vocea feminină, Ilinca, care echilibrează liniile existenţiale din „Oraşul închis”. Care aţi intenţionat să fie personajul cu imaginea cea mai puternică? Impresia mea este că, dincolo de oameni, oraşul este cel ale cărui palpitaţii se simt cel mai des.

 

Oraşul este un loc văzut în lungime, lăţime, dar mai ales adâncime. Este doar spaţiu, la început, ca toate celelalte, un eşantion care conţine şi binele şi răul deopotrivă, şi facerea, şi creştrea, dar şi descreşterea. Când dă de expunere devine personaj, într-adevăr. Reflectorii, nici ei nu sunt aleatorii. Mihăiţă, nebunul sărac cu duhul din carte, a existat în realitate. Nu e singura apariţie a unui asemenea topos în cărţile pe care le-am scris. Ar fi, mai întâi, Irozi, dar şi proza Hidrapulper, unde Râmnicul este oraşul lui Irod şi Irod. Un capitol se numeşte Fie în Irozi fără cititor, cu Mihăiţă înghiţit de irozii de râmniceni. De data aceasta, folosesc din… realitate felul în care cel sărac în duh face drumurile oraşului de dimineaţă până seara (imagine similară cu piatra lui Coposu din „imaginarul” meu). Harta e propriul trup şi propria minte, prinse în menghinea evocărilor din puşcărie, dar şi în „vocile” suferindului. Adică cea a propriului duh sau al liderului Ion Mihalache. Mihăiţă, mort exact după ce am depus manuscrisul la editură, este unul dintre reflectori, dar unul SINGUR, fără comunicare. Vina nu e asumată de ceilalţi. Pentru viaţa oraşului am folosit fie vocea de… autor, ca să refac trecutul (tot locul are unul, aici chiar cu accente memorabile), fie a personajului feminin Ilinca. Sosită pe timpul torţionarului în oraş, Ilinca îşi va trăi în viermuiala provinciei, totdeauna mai vitală decât se crede, fragmentele de viaţă, împletite cu ale familiei şi oamenilor din jur. E vorba, de fapt, de un destin împietrit într-un loc şi timp bine definite. Şi oamenii de atunci, şi locurile, şi faptele celor două decenii de după 1960 mi-au rămas clar înfipte în memorie. Mi se întâmplă să merg des la Râmnicu Sărat şi să văd două „locuri”, şi timpuri, în aceeaşi clipă. Amândouă „reale”. Cu scrisul de acum l-am eliberat pe unul dintre ele.

 

Până la urmă, după „Vremea Moroiului” aţi rămas cu scriitura tot într-o zonă sumbră, în care este vorba despre suferinţă şi despre moarte. De altfel, moartea – „stop cadru permanentizat”, după cum o descriaţi într-un interviu luat de Stelian Ţurlea – are un loc aparte în volumele dvs. Mai vechi sau mai noi. Aş îndrăzni să spun că e chiar ca o amprentă, alături de stilul scriiturii, poetic, surprinzător prin diversitatea unghiurilor şi a punctelor de vedere. Cineva mi-a spus odată că moartea se vinde. De ce credeţi că îşi face ea loc atât de des în literatura dvs.?

 

În privinţa micului meu apocalips, moartea, aşa cum o „trăiesc” (era să spun), s-a permanentizat, într-adevăr, fiindcă aşa e lupta cu… viaţa. Şi asta, domnule, nu mă lasă în pace. Am „trăit” câteva morţi de aproape şi suflarea aia rece mi-a bătut în ceafă şi în gând-uri. Mama, de pildă, respira, prin uşa deschisă dintre noi, zi-noapte, un an, luptând mereu până a găsit rugăciunea şi atunci a respirat-o pe ea (dacă pot spune aşa). O ascultam din cealaltă cameră cum aş asculta un dincolo. Adevărat, au mai fost şi celelalte morţi… de aproape; iar seninătătea cu care apăreau avea chip împăcat. Şi ochii schimbaţi, dar la imaginea asta mă mai gândesc…

Cealaltă întrebare, privind stilul, ştiu, simt că fraza vine din lumea re-prezentată. E acolo, în ea. Când o proiectezi, îţi dă şi tonul, şi unghiul narativ. Ştiu că Herta Muller a primit Nobelul tocmai pentru densitate lirică în proză. Că mulţi, chiar critici literari, îi dau o funcţie învechită foarte. Nu, nu e vorba de lirism, sau ceea ce pare lirism e o modalitate de a fixa stări limită, mai adevărate decât autenticismele „realismului” cel plat, dacă-mi daţi voie să spun astfel celor care văd numai fragmentul nud, de real cu orice preţ, chiar cu cel al unui verosimil mimat, făcut, nicicum născut. Nu, verosimil este orice fapt, chiar şi proiecţie onirică, trăit scriptural. Numai că poeticitatea e mai aptă să capteze adâncul, uneori. Nu îmi place oricare form(ul)ă de lirism în roman. De pildă, un scriitor de talia lui Mo Yan, cu o capodoperă, Obosit de viaţă, obosit de moarte (eu îi spun arhaic Ostenit de viaţă, ostenit de moarte), cade, în viziunea mea, la momentele poetice (în celelalte romane) versus Herta Muller. Funcţia lirismului într-o naraţie nu trebuie să fie una a poeticităţii, cât a redării mai afunde a stărilor (şi a celor ultime).

Citind „Oraşul închis”, mi-a fost clar că v-aţi documentat atât cu privire la istoria localităţii, cât şi în legătură cu subiectul care a pătruns în actualitatea ultimilor ani, acela al torţionarilor. Cât de dificilă a fost această documentare?

 

M-am „documentat” până în punctul în care nu am mai reuşit să primesc monstruozitatea. Imaginile creşteau peste margine şi m-am oprit. Asta, în privinţa mărturiilor din închisoare. Cealaltă documentare a fost mai săracă. Despre Râmnicu Sărat, despre trecutul lui, s-au ocupat câţiva inimoşi ai locului şi aici trebuie neapărat menţionat un profesor (fotograf excepţional), Răzvan Chirac. Mi-a fost uşor să trăiesc şi trecutul, însă, pentru că am prins ceva din „aerul” vechi în Centru, la 1960, sistematizat apoi, adică dărâmat şi betonat. În privinţa deceniilor prezente în roman, ele sunt surprinse prin lentila autenticităţii, dacă n-ar fi vorba de ficţiune, şi nu de memorialistică sau jurnal cum, îndeobşte, se mai citeşte literatura pe la noi.

 

Despre „În două lumi”, s-a spus că este „un roman al Ploieştilor” (Dan Gulea). „Oraşul închis” se referă la Rîmnicu Sărat. Vă gândiţi şi la alte oraşe pentru proiectele dumneavostră?

 

Mai sunt locuri prinse şi în alte roamne. Nu de dragul unui anume spaţiu, ci al destinului care zace, neluminat, într-o porţiune de lume şi timp, loc trăit adică. Am ales un sat în romanul În exod pentru o lume a tradiţiei, alta a fabricii de hârtie ca mostră a transformării omului în lozincă, reclamaţie etc. în Hidrapulper. Oraşul de acolo, Daimond (am oscilat între Diamond, de la chiar emblema lui, „utopicul” Diamant al Scăenilor şi Daimond), este tot un exemplu de loc şi timp. Şi dă spiritul unei epoci, a pândei şi reclamaţiei perpetui… Nici romanul În două lumi, al Ploieştiului, nici Vremea Moroiului, al Bucureştiului, nu sunt locuri tranşate altfel decât ca eşantion de lume. Una a tranziţiţei de azi, cu actualitaţi de mai mult sau mai mică tortură. Văd locurile ca pe un destin, care nu trebuie strict „localizat”, împuţinat, însă, chiar şi atunci când folosesc elemente specifice. Locul este, în cele din urmă, destin dacă ţi-l asumi prin spunere/expunere – cronicărescă, în Hidrapulper, filmică şi fotografică, în Oraşul închis (dacă e să dau exemple).

 

În ce priveşte stilul, sunt curios cu privire la modul în care vă gestionaţi vocile şi perspectiva. Încărcătura romanelor şi salturile metaforice mă fac să cred că le controlaţi şi altfel decât doar urmărind un fir şi doar scriind cu grijă să nu vă repetaţi. Lucraţi cu fişe? Vă faceţi tabele cronologice, aşa cum am văzut la o altă scriitoare ploieşteancă, Simona Antonescu?

 

Nu folosesc fişe niciodată. Dacă e vorba şi de documente, nu doar de amintiri/trăiri, le citesc pentru a mă aşeza într-o stare anume, a scrisului, cea mai adâncă pentru mine. Nu cred că e o reţetă întru scriitură. Starea dă scrisul şi pentru asta este egal faptul de viaţă cu lectura, cercetarea, visul, orice, aş zice. Chiar şi o ecranizare înseamnă „documentare”, dar un film bun zboară dincolo de primul text, devenit, ca şi cele semnalate de mine, pre-text/e. Stilul, am mai spus, e acolo unde se află şi lumea, gata să fie revelat odată cu ea. Nu cred că există scriitor, nici lumea lui, fără „ton” propriu. Ţine de amprentă. Se poate imputa cuiva că o are? Atunci, să nu se mai folosească nici semnătura pe vreun act oficial. Trecem totul la „anonimă”, vorbă venită şi pe „fir”, „situaţiune” demnă de al nostru Caragiale, nu!? Că e mai comod şi cu ecou de lectură scriitura şmecherească, lejeră; să fie sănătoşi cei care o propagă în ceată şi în formă de statui.

 

Ce i-aţi spune unui iubitor de lectură care încă nu a citit nimic scris de dvs.? De ce să deschidă el „Oraşul închis”?

 

Mai întâi pentru că ne trebuie memorie. Fără ea suntem morţi din viaţă. Morţi şi pentru cei care vin. Apoi, pentru că vinovăţia ororii din anii închisorilor comuniste e şi a noastră, a celor de azi. Scrisul acestui bestiar de necrezut e o putinţă de curăţare, şi a lectorului. Altfel, locul, Râmnicu Sărat, e unul emblematic pentru câtă pasivitate există în sufletu’ nost’. A nu vedea dincolo de „zidurile tăcerii” (care nu sunt doar ale fostei închisori, propagate în tot oraşul), înseamnă a purta vina cu inconştienţă. Tăcerea, egală aici cu neparticiparea, faţă de „zidurile” închisorii a fost una vinovată. Dar necunoaşterea, destulă, de azi? Mihăiţă mi se pare că e un exemplu de revelator, la care trebuie să fim atenţi, tocmai acolo unde vorbirea lui neînţeleasă devine starea adâncă de rugăciune, de purificare. Numai că o altfel de… TĂCERE. Isaac Sirul, în Cuvinte către singuratici, o defineşte memorabil în următorul fragment: „Vreţi să ştiţi cum e omul lui Dumnezeu? Învaţă să-l recunoşti din tăcerea lui necontenită, din plânsul şi din luarea-aminte statornică la el însuşi”. Mihăiţă e aproape de acest „verset”.

Iar puşcăriaşii fără chip, imagine rămasă în subconştientul meu, au, sper acum, o faţă umană, fie ea şi a suferinţei. Sfinţite, parcă. Merita să le dau chip-ul, dacă atunci li s-a dat zeghea, una trăită direct pe trupul cu dungi vinete şi… şi vedeţi după lectură.

 

Romanul „Oraşul închis” este disponibil pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Viorica Răduţă debutează cu volumul de versuri Patimi după mine in 1998. Urmează: lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Cînd amintirile, corpuri subtile (2007), Viaţa de apă de uscat (2008), Cam toţi murim (2010), Mama întreabă dacă stau pînă seara (2013). Publică romanele: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (2013), Vremea Moroiului (2015) şi volumele de eseuri: Graalul fără Graal (2002), Interpolări şi Interpolări (2007). Colaborări cu poezie, proză, cronici la revistele Acolada, AteneuArgeş, Familia, Luceafărul, Prosaeculum, Spaţii Culturale, Viaţa Românească etc. (©Polirom)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *