Skip to content →

Jurnalul unei descinderi în necunoscut

La evenimentul de lansare a jurnalului de război al lui Marcel Fontaine, care a avut loc la librăria Humanitas de la Cişmigiu, au participat doi oameni-cheie în acest „proiect”: Alain Legoux, executorul testamentar al soţilor Marcel şi Alexandrina Fontaine, şi Micaela Ghiţescu, traducătoarea jurnalului, dar şi fostă elevă a lui Marcel Fontaine. Alături de ei, istoricii Ioan Stanomir şi Daniel Cain, cel de-al doilea fiind şi cel care îngrijeşte la Editura Humanitas colecţia în care au fost incluse deja mai multe volume legate de Primul Război Mondial.

Aşa cum este menţionat şi în Cuvântul înainte care însoţeşte cartea, şi care este semnat de Alain Legoux, Marcel Fontaine a fost unul dintre cei opt milioane şi jumătate de tineri francezi care au luptat în Primul Război Mondial. Avea 25 de ani în august 1914 şi era tânăr profesor la Şcoala Normală de Institutori din Foix, în Pirinei. Imediat, s-a trezit în luptele din Belgia, de pe Marna, în Champagne, în Artois, la Verdun, şi, peste tot, cum era îndrăgostit de scris şi citit, a ţinut un jurnal, unul deloc cosmetizat, mai ales că el era, aşa cum a menţionat cu prilejul lansării Alain Legoux, „un fotograf fără aparat foto”: „În stânga noastră, în jerba de pământ şi pietriş pe care o stârneşte o explozie, zăresc împrăştiate bucăţi de oameni”.

Am trecut graniţa. Iată-ne deci totuşi ajunşi pe acest pământ românesc atât de greu de atins. La picioarele podului, pe mal, un soi de fantomă cu aparenţă vag umană, un nefericit pierdut într-o aşa-zisă uniformă, închipuită din zdrenţe de toate felurile, stă în picioare, nu se ştie prin ce miracol. Şi chiar face de gardă, pentru că are în mână o puşcă… O puşcă! După acest amănunt, şi doar după el, presupunem că acest spectru este un soldat. Primul soldat român pe care ne este dat să-l vedem! Asta să fie oare armata română în ajutorul căreia am fost trimişi? Ce jalnic spectacol al mizeriei în nemilosul şi sinistrul peisaj înzăpezit!

La 17 noiembrie 1916, Marcel Fontaine a fost înştiinţat că urma să facă parte din Misiunea Militară care avea să fie trimisă în România şi care avea să fie cunoscută drept Misiunea Berthelot, după numele generalului francez care a fost la comanda ei. Obiectivul misiunii: consolidarea capacităţii aliate de pe frontul de est. Fontaine nu ştia mai nimic despre România. Nu avea rude aici şi nici vreo altă legătură de suflet cu această ţară, fapt care conferă constatărilor sale o notă indubitabilă de obiectivitate. Lipsa oricărei prejudecăţi, precum şi fibra sa morală erau garantele unor impresii corecte, valoroase, în legătură cu un ţinut total necunoscut.

Fontaine a dat dovadă de o sinceritate uneori dezarmantă. Faptul că a fost ales să facă parte din misiunea care pleca spre România îl scotea din tranşee şi îl ducea, chiar dacă în necunoscut, într-un necunoscut măcar în aparenţă mai paşnic. „Nu mă simt în stare nici măcar să-mi ascund bucuria când îmi iau rămas-bun de la camarazii şi oamenii mei care mă invidiază că trăiesc visul tuturor militarilor: să fugă de tranşee! Şi iată că eu am dat lovitura.”

…fiecare membru al misiunii a primit o manta românească largă şi foarte confortabilă, cu dos din blană de miel, cu guler mare şi mâneci lungi. Exact ce trebuie pentru o zi cum e azi. În plus, am fost răsplătit cu o căciulă specifică zonei; din păcate, nu-mi încape capul, şi alta nu am. Să aşteptăm deci fie să se lărgească ea, fie să se micşoreze capul!

16 luni avea să trăiască Marcel Fontaine în România în ceea ce avea să însemne doar prima sa experienţă legată de ţara noastră, în care, fără ca nici el să ştie, avea să se întoarcă pentru câteva decenii. O ţară, aşa cum nota francezul, „de două ori nenorocită, o dată că e bogată şi apoi că se află în calea marilor invazii”, în care a fost impresionat de multe lucruri, de la primul soldat zărit din trenul care-l aducea în ţară la începutul misiunii, un soldat ca „un spectru”, un „spectacol jalnic al mizeriei în nemilosul şi sinistrul peisaj înzăpezit”, până la sărăcia, dar şi curăţenia din casele ţărăneşti, în care avea să fie primit uneori cu un respect şi o naturaleţe deosebite.

Tot mai mult constat că regimentul nu funcţionează. I-ar trebui în frunte cineva energic, dar nu are decât un nătărău care nu ia nici o decizie. Dorinţa mea de a schimba lucrurile nu serveşte la nimic. Deoarece, ca să fie eficientă, ia neapărat forma unor decizii scrise, de transmis pe cale ierarhică, începând cu colonelul. Dar mişcarea pe care vreau s-o comunic rotiţelor inferioare este blocată de acest personaj sau, mai degrabă, această masă atonă şi amorfă.

Impresionantă la Marcel Fontaine este capacitatea de adaptare. Sigur că el venise în România bucuros să scape de tranşeele în care-i pieriseră mulţi dintre cunoscuţi. Însă, odată ajuns, a ales să se implice total şi să se dea pe sine drept exemplu. În satele amărâte în care a fost cantonat şi în care chiar s-a îmbolnăvit de tifos, era uneori singur, necontrolat de nicio autoritate militară franceză, însă a preferat să-şi vadă de programul uneori autoimpus cu o îndărătnicie care, nu de puţine ori, i-a atras antipatia ofiţerilor români. Era primul pe câmpul de instrucţie, printre puţinii care nu se culcau în tranşee când focul inamic era aproape, genul de militar conştient că exemplul personal face diferenţa şi poate ridica soldatul de la frică la curaj. Era iritat de mesele îmbelşugate pe care şi le permiteau ofiţerii înalţi în timp ce soldaţii sufereau de foame. Revolta sa nu era una mută, ci una în limitele atribuţiilor sale, fără să treacă vreodată peste cea a bunului-simţ. Raporta cu consecvenţă ce anume făcea pentru îmbunătăţirea instrucţiei, precum şi recomandările sale cu privire la eficientizarea actului de comandă.

Tăcerea! Este unul dintre lucrurile care îl frapează poate cel mai mult pe ofiţerul venit de pe frontul francez şi, mai mult, dintr-un regiment de meridionali. Acolo, când un soldat este singur, cântă, fluieră sau înjură. Când sunt doi, vorbesc, se ceartă, se jignesc. Când sunt mai mulţi, e zarvă, trăncănesc, se răstesc, cântă sau râd în hohote. Aici, mereu, tăcere. Dacă intru la orice oră a zilei în orice casă unde se află doi, zece sau douăzeci de soldaţi, nu aud nici un glas. Toată lumea tace. Să fie oare ăsta temperamentul românesc? Sau doar urmarea înfrângerii, a mizeriei, a despărţirii lungi şi totale de familia rămasă în ţara invadată, cu care nu se poate coresponda pentru că serviciul poştal este aproape inexistent şi, în plus, cei mai mulţi nu ştiu să scrie?

Competenţa şi eleganţa sa au fost remarcate de românii cu care a intrat în contact, cu mulţi dintre ei vorbind direct în franceză. Şi chiar dacă avea propriile nemulţumiri ori frustrări legate de chestiuni trecătoare, cum ar fi decorarea nedreaptă a celor care nu fuseseră atât de implicaţi pe front ca el, a ştiut ca întotdeauna, în public, să onoreze haina militară. Pe de altă parte, verticalitatea sa cazonă era dublată de un soi de autoironie şi de capacitatea de a lua lucrurile uşor care în mod sigur l-au ajutat profesional. Atât atunci, în cele 16 luni de misiune franceză în România, cât şi ulterior, când avea să revină aici pentru a da curs unei cariere universitare de nu mai puţin de 30 de ani.

Marcel Fontaine avea să fie, pe rând, profesor la Turnu-Severin, la Craiova, la Bucureşti, director de studii la Liceul Francez din Bucureşti şi director al cursurilor publice ale Institutului Francez din Bucureşti. Sigur că istoria are răsucirile şi surprizele ei neplăcute, iar Fontaine avea să fie nevoit să plece din România după ce, la începutul anului şcolar 1948, cursurile sale au fost interzise din motive astăzi lesne de înţeles cu minime cunoştinţe de istorie.

Avea să se stingă în 1970, la 82 de ani, după ce s-a afirmat timp îndelungat ca o voce a „libertăţii şi fidelităţii”, după cum a menţionat Alain Legoux. A fost şeful secţiei române din Radiodifuziunea Franceză şi a ţinut numeroase conferinţe despre „Cum fabrică şcoala românească soldaţi ruşi”, „Rezistenţa ţăranilor în România” ori „Pâinea amară a muncitorilor români”. A publicat şi o carte, în 1962: „Republica populară română contra culturii franceze” şi a încercat să-şi continue corespondenţa cu România, fapt pentru care multe dintre fostele sale eleve au avut de pătimit, aspect povestit de Micaela Ghiţescu, traducătoarea jurnalului lui Marcel Fontaine, în ceea ce doamna Ghiţescu a numit „singura” sa carte, „Între uitare şi memorie” (Humanitas, 2012).

Jurnalul lui Marcel Fontaine, însoţit de o galerie foto care desăvârşeşte textul, aminteşte de timpuri apuse, dar uluitor de actuale. Are verb, umor şi o puternică amprentă personală. Simţi caracterul ofiţerului, aşa cum ar trebui să fie el în cazul tuturor celor înnobilaţi de asemenea onoare, precum şi dorinţa de a lăsa ceva în urmă. Acestea, şi multe altele, recomandă cartea nu doar militarilor ori pasionaţilor de istorie, ci şi celor care mai cred în moralitate.

Marcel Fontaine, „Jurnal de război. Misiune în România. Noiembrie 1916 – aprilie 1918”, Editura Humanitas, 2016, 444 de pagini, traducere: Micaela Ghiţescu, cuvânt înainte: Alain Legoux.

Text publicat și în revista Viața militară. Fotografia reprezentativă a fost realizată de Marcel Fontaine (sursa: adevarul.ro).

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro și pe site-ul editurii.

Published in citite

Leave a Reply

Comentează primul!

Notify of
avatar
wpDiscuz