„Legea copiilor”, Ian McEwan

Editura Polirom, 2015, nr. pagini: 216; traducere: Dan Croitoru
Editura Polirom, 2015, nr. pagini: 216; traducere: Dan Croitoru

Fiona Maye, judecătoare de succes la High Court of Justice, se ocupă cu predilecție de cazuri ce țin de dreptul familiei. Căsătorită, însă într-o perioadă dificilă a căsniciei, Fiona nu are copii, deși, profesional, are de-a face des cu aceștia, în cazuri care mai de care mai provocatoare. Soțul, la 60 de ani, îi cere acceptul să dea curs unei aventuri, un soi de ultimă favoare înainte de bătrânețe. Vrea să rămână căsătoriți, măcar pentru a salva aparențele, dar să aibă parte și de o aventură extraconjugală aprobată. Ciudățică situație, însă asta e, Fiona trebuie să-i facă față. Bineînțeles, nu fără anexele inerente: autoînvinovățire, refugiu în muncă și nenumărate gânduri negre, însoțite de nelipsitele prejudecăți sociale.

În paralel, Fiona are de rezolvat cazul unui adolescent, Adam, bolnav de leucemie, care din cauza religiei – face parte din Martorii lui Iehova – refuză transfuziile, chiar dacă asta înseamnă moartea iminentă. Aceeași alegere, bineînțeles, vine și din partea familiei lui Adam, astfel că, la cererea medicilor, ca judecătoare, Fiona trebuie să decidă asupra binelui absolut. Cazul este real, de unde și numeroasele detalii de care uzează McEwan.

O proză realistă, dură, croită parcă din bucăți brute, nefestonate, lăsate să existe singure, fără o legătură fină între ele, fără o cusătură migăloasă. Ian McEwan, ateu, pare să fi imprimat aici mult din propria experiență legată de tribunale (în 1995 a divorțat de prima soție, avocată fiindu-i consoarta unui prieten, Sir Alan Ward, judecător la Curtea de Apel – despre care McEwan spune că i-a fost sursă de inspirație pentru acest roman) și să pună în paralel organizarea meticuloasă din sistemul de justiție britanic cu ideile sale legate de hazardul evoluției umane:

„Nu ţine decât de noroc chior să vii pe lume cu mădularele corect formate şi la locul lor, să te naşti din nişte părinţi iubitori, nu neomenoşi, să fii ferit, printr-un accident geografic ori social, de război sau sărăcie. Şi din acest motiv să-ţi vină mult mai uşor să fii virtuos.”

M-a surprins echilibrul Fionei şi puterea sa de concentrare de la serviciu în timp ce luminiţa de la capătul tunelului conjugal era aproape imposibil de distins. Mă aşteptam ca soluţiile propuse de ea să aibă parte de fisuri, inclusiv în cazul lui Adam, însă Fiona pare perfectă pentru meseria ei. Analizele pe care le ataşează dosarelor şi modul cum desface situaţiile pentru a oferi decizia corectă par rodul unui mecanism robotizat şi nu al unui proces uman. Umanitatea din acest roman vine din relaţia Fionei cu soţul ei, oarecum previzibilă, aş zice, dar frumos redată în timp, cu apropierea şi distanţarea, şi cu gesturile aparent nesemnificative care colorează o relaţie în impas:

„Dar şi el părea nervos, se ridicase de pe scaun, ducându-se lângă pian, unde s-a oprit o clipă, cu o mână pe capacul ridicat, încercând să se înarmeze cu răbdare înainte să revină lângă ea. În clipa aceea, tăcerea dintre ei s-a amplificat. Ploaia se oprise, stejarii din grădinile de la Gray’s Inn erau netulburaţi.”

Şi tot umanitate, într-o scenă esenţială pentru roman, cea a primei întâlniri dintre Fiona şi tânărul Adam. La spital, cu Adam refuzând transfuziile, Fiona trebuie să facă faţă unuia dintre cele mai dificile momente ale carierei:

„Fiona a sperat că, dacă va începe să vorbească, îşi va da seama ce avea în minte să spună. Parcă era iarăşi la şcoală. Pe-atunci metoda asta funcţionase în mai toate cazurile.”

McEwan a îmbinat interesant emoţia cu redarea cvasijurnalistică a unor cazuri şi a mixat totul cu două planuri: cel al căsniciei în derivă şi cel al responsabilităţii sociale. Mi-e clar că a mizat pe audienţa sporită a situaţiilor prezentate (mai este în roman şi cazul unor siamezi – nu pot supravieţui amândoi, însă nu este tot o crimă uciderea unuia, care ar garanta existenţa celuilalt?) şi cred că ar fi putut scoate lejer un roman de 4-500 de pagini dacă ar fi insistat. Poate mi-ar fi plăcut să văd mai detaliată relaţia Fionei cu soţul şi mai puţină insistenţă pe detaliile tehnice ale proceselor juridice. McEwan pare să fi scris cu gândul la cum nu se mai citeşte azi şi cum nu e bine să-ţi plictiseşti cititorii. Nu ştie că mai sunt unii „nebuni” care pot citi şi romane de peste 1000 de pagini. Ori, poate, nici el, la 66 de ani, nu mai are răbdare. Deşi, dacă-i survolez rapid cărţile, niciuna nu pare să depăşească 300-350 de pagini. „Legea copiilor” ar fi trebuit să iasă din acest tipar.

În foto: Justiţia – detaliu, de Brett Lethbridge, 200x120cm, acrylic on canvas (sursa: joelrea.blogspot.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *