Skip to content →

„Mâţa Vinerii” de Doina Ruşti

Din vremurile în care lăutarii erau folosiţi ca mijloace de distribuire a informaţiei ori de propagandă, aceleaşi cu cele în care, în Bucureşti, toate drumurile duceau la Piaţa Lipscani sau în care domnia Valahiei se putea cumpăra de la turci cu 400 de pungi cu bănuţi, vine această nouă istorie ruptă din (i)realitate, care continuă contextual povestea din „Manuscrisul fanariot”.

„Mâţa Vinerii” se deschide promiţător cu o fugă, şi continuă tot aşa, în ritm alert, printre personaje pitoreşti şi memorabile, în care rolul principal îl deţine nepoata Maximei, Pâtca. În timp ce Maxima este scoasă în piaţa din Braşov pentru a fi spânzurată, nepoata ei fuge spre Bucureşti, nu înainte de a-l otrăvi pe Burchioiu, un boier care le făcuse zile fripte şi din cauza căruia, de altfel, se pronunţase şi sentinţa în cazul Maximei.

Fata trebuie să ajungă la Cuviosul Zăval, fratele Maximei şi unul dintre satorini – cei care cred în existenţa lui Sator. Am încercat să înţeleg ce este acest Sator şi nu cred că este diavolul, ci mai degrabă un duh care mijloceşte vrăjitoriile. Există o întreagă simbolistică în spatele acestui termen şi o mulţime de speculaţii, care pornesc de la un palindrom găsit în ruinele Pompeiului – Sator Arepo Tenet Opera Rotas. Interesantă asocierea găsită/inventată de Doina Ruşti…

De ce merge Pâtca la Cuviosul Zăval? E o rudă cu influenţă în Bucureşti, care ar putea avea grijă de ea, dar dincolo de asta, satorin fiind, Zăval, căruia fata îi zice moşicul, are anumite secrete pe care trebuie să le dea mai departe, chiar şi nişte case de pe o misterioasă stradă din apropierea Pieţei Lipscani.

Înainte să intre în Bucureştiul pe care avea să-l asemene unui bob de lumină, fata se simte ruşinată de fugă.

„Orice fugă are gustul păcatului, te preface-n milog. Cine a zis că e sănătoasă n-a fost niciodată fugar, ci doar privitor de pe margine. Fuga mea arăta ca o flegmă, pe care n-am mai putut s-o spăl”, scrie ea în ceea ce pare o confesiune la 30 de ani de la evenimente.

Rapiditatea cu care se desfăşoară lucrurile şi felul în care se poziţionează naratoarea faţă de fapte lasă de înţeles că multe se vor petrece şi că mulţi vor dispărea în intervalul de timp care-i mijloceşte o privire oarecum retrospectivă. Bănuiala se confirmă. Capitolele foarte scurte corespund unor căutări în avalanşă, intrigi, urmăriri ori jocuri de-a viaţa şi dragostea, din care cea care se va dovedi a fi Mâţa Vinerii, o făptură fantastică în ochii unora, o persoană cu supercalităţi în domeniul preparării poţiunilor fermecate în ochii noştri, ai cititorilor, va ieşi total schimbată. Pâtca, mai bine zis Mâţa Vinerii, este aşteptată în Bucureşti precum apocalipsul. Sosirea ei a fost prezisă, doar că mai nimeni nu o recunoaşte la început.

Valahia este în mâinile unui grec, Costas, iar unul dintre cei mai importanţi oameni despre care fata află imediat este un bucătar. Lucrurile se precipită teribil şi intră uşor într-o matcă misterioasă când fata îl găseşte pe moşic ucis cu un cuţit înfipt în bărbie. Începe căutarea pe repede înainte a unei cărţi cu reţete, Cartea bucatelor rele, dar şi a acelor case de pe o stradă cu nume clar însă care fuge de Pâtca de parcă ar fi dintr-un vis. În privinţa cărţii, bucătarul Silică pare să ştie ceva mai multe, dar în legătura cu acea stradă misterioasă, Murta, Pâtca nu află mai nimic, în afara unei confirmări că aceasta ar exista.

Multe dintre aceste chestiuni îşi vor găsi limpezirea spre final, când istoriile par să se reordoneze ca şi cum ai aşeza pe rafturi nişte rufe ţinute la aerisit. De altfel, întreaga confesiune a Pâtcii, peste care, pe ultimele pagini, a fost aşezată şi Vocea bucătarului, pare o tulburare a unor existenţe, ceva vremelnic ori insignifiant în raport cu lungimea celor dinainte şi de după cele narate, însă o tulburare care te impresionează.

„Amintirile sunt nişte molii ascunse în haine. Trăieşti cu ele fără să le vezi, fără să ştii uneori c-ar fi acolo. Până într-o zi, când, întâmplător, atingi ceva. Poate există o forţă universală, care pune în mişcare un cufăr de blănuri tocate de fluturi. Impetu magis sau doar printr-o greşeală.”

Poate că nu doar amintirile, ci şi oamenii sunt precum moliile, insignifianţi în raport cu imensitatea timpului de dinainte şi de după. Cineva scutură nişte pânze ponosite şi, pentru ceea ce noi simţim ca zeci de ani, ne îndepărtăm de pânze cu iluzia vieţii suflându-ne în aripi. Pâtca sau Mâţa Vinerii este una dintre cele care ştiu că viaţa poate fi văzută şi aşa. Le zice asta Sator prin căi inaccesibile nouă, iar câteodată scriitorii se încumetă să pună astfel de cunoştinţe în poveşti ori basme, doar-doar o să deschidem ochii mai bine.

„…Maxima îmi spusese de-atâtea ori că rostul întâlnirii cu cineva e să-l faci pe el să vorbească. Ăsta e scopul vieţii: să asculţi.”

Doina Ruşti este de ascultat. Lumea pe care o prezintă în cele două ficţiuni istorice, „Manuscrisul fanariot” şi „Mâţa Vinerii”, este recognoscibilă, dar se şi rupe de realitate, pe căi accesibile numai celor cărora le place să viseze. Aici coexistă nu doar grecii, turcii, francezii şi românii, ci şi vrăjitorii, spiritiştii, bucătarii şi domnişoarele care deţin secretele farmecelor. Capetele tăiate sunt păstrate în miere, iar prafurile magice, în faldurile rochiei. Şi reţetele sunt… un deliciu. Pline de ingrediente ciudate, în genul maţelor de miel, prăjite şi sărate, ori a cărăbuşilor şi furnicilor (lichior de furnici?), aceste reţete sunt de studiat şi de… încercat.

Doina Ruşti, „Mâţa Vinerii”, Editura Polirom, 2017, 256 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Published in citite

Leave a Reply

Comentează primul!

Notify of
avatar
wpDiscuz