„O speranţă mai puternică decât marea. Povestea unei refugiate siriene care a supravieţuit terorii” de Melissa Fleming

Am tot citit în ultimii ani cărţi despre cei care fug din zonele de conflict către Europa şi mai ales către vestul bătrânului continent. Mărturii tulburătoare despre femei arse de vii ori despre copii care se rup de mame şi se lasă pe mâna traficanţilor de persoane sperând că, ajungând într-o ţară liniştită, îi vor putea chema după ei şi pe cei dragi.

„O speranţă mai puternică decât marea” a apărut tot la Editura Polirom, ca şi multe dintre cărţile amintite, şi este povestea unei tinere din Siria, Doaa, a cărei experienţă mi s-a părut uluitoare, deşi vă mărturisesc, după 150-200 de pagini, aş fi fost tentat să renunţ să o mai citesc, pentru că mi se părea că nu avea ritm şi că nu aducea lucruri noi.

Nu ştiam nimic despre Doaa, în afară poate de ceea ce a scăpat pe coperta a IV-a, unde editorul a găsit de cuviinţă să dezvăluie ceva din ce i s-a întâmplat acestei tinere, iar pe parcursul celor 150-200 de pagini, am aflat multe despre cum s-a ridicat războiul în oraşul din care era Doaa, Daraa, un oraş dintr-o regiune cu un pământ bogat. Rodiile, smochinele, merele, măslinele şi roşiile făceau din Daraa o zonă foarte bogată. Se spunea chiar că din culturile din Daraa se putea hrăni toată Siria. Cumva, însă, din motive atât de absurde încât chiar mi-e greu să le înţeleg, în Darra a început războiul. Armata a pătruns pe străzile din Daraa şi a început să percheziţioneze casele. A început să ridice oameni nevinovaţi pe motive inventate şi să ucidă cu barbarie din raţiuni de nelinişti sociale. Toate acestea sunt privite de Doaa cu spaimă, dar nu fără atitudine. Doaa voia să treacă la acţiune, să se exprime, însă de la un punct încolo constată că orice formă de exprimare a dezacordului îi va dăuna atât ei, cât şi familiei.

Ulterior, se îndrăgosteşte şi plănuieşte să plece împreună cu iubitul ei în Suedia. Aici, ard etapele pentru a nu vă da mai multe detalii, dar şi pentru că, în ansamblul poveştii, acestea nu mi s-au părut atât de importante. După mai multe încercări eşuate, Doaa şi iubitul ei, Bassem, pleacă aşa cum o fac mulţi. Ajung pe mare şi deşi sunt mutaţi de pe un vas pe altul, mereu mai mici şi mai nepotrivite unei astfel de călătorii (zici că vasele astea sunt un fel de păpuşi Matrioşka, care ies unele din altele), află la un moment dat că nu ar mai fi mult până la ţărm, până la momentul salvator, în care tot chinul se va fi încheiat. Doar că fix atunci apar nişte piraţi, care-şi izbesc vasul de cel al emigranţilor. Cei 500 de oameni care sperau la libertate se luptă acum cu valurile, în timp ce cutia lor de tablă se scufundă.

Ei, şi de aici povestea m-a şocat. Adică dincolo de pagina 200. Sunt imagini tulburătoare, redate în cuvinte extrem de simple, dar care-ţi ajung, ca o băutură foarte tare pe stomacul gol, direct în adâncul minţii tale. Pentru că n-ai cum să vezi nici în filme copii tăiaţi de elicele vasului ori bătrâni care cedează şi renunţă până şi la vesta de salvare. Ce vede Doaa odată cu scufundarea vasului este depăşit doar de ce urmează să vadă în zilele următoare, pe măsură ce supravieţuitorii rămân tot mai puţini, iar dramele l-ar duce chiar şi pe cel mai puternic om în pragul nebuniei.

„A plutit câteva clipe pe spate, apoi a simţit cum cineva o trage de văl, care i-a alunecat de pe cap în apă. În timp ce plutea pe spate, a simţit cum vârfurile părului ei lung erau trase sub apă. Cei care se înecau dedesubt nu mai raţionau şi se apucau de orice puteau ca să încerce să ajungă la suprafaţă. Mâinile lor o apucau de cap, băgând-o cu faţa sub apă.”

Vreo patru zile se scurg în felul acesta, cu speranţa că de undeva se va ivi şi salvarea. În acest timp, Doaa, care nu ştia să înoate, dar rezistă în apă cu ajutorul unui colac banal, primeşte în grijă doi copii, pe care-i ţine, numai ea ştie cum, în timp ce refugiaţii renunţă unul după altul sau îi lasă puterile. O vreme, Doaa se hrăneşte cu visurile lui Bassem, cu dorinţele lor de a-şi face o familie într-un loc civilizat. Dar când şi Bassem nu mai poate, pe Doaa o mai ţine în viaţă numai responsabilitatea faţă de cei doi copii, pe care habar n-am cum i-a amăgit timp de câteva zile, printre cadavre plutitoare, fără mâncare sau apă potabilă.

Pentru că, până la urmă, din povestea acestei tinere a ieşit o carte, este cumva logică supravieţuirea ei, deci nu vă spun mare lucru la capitolul acesta. Melissa Fleming, purtător de cuvânt al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR), a stat de vorbă cu ea ore întregi, cu ea şi cu familia ei, şi a construit filmul acestei „evadări” care n-ar fi mai avut rost dacă am fi trăit într-o altfel de lume. Melissa Fleming spune, la final, şi cum a ajuns să scrie cartea, cum, de altfel, după ce a stat de vorbă cu Doaa, şi-a construit un discurs pentru TED, pe care l-a tot corectat şi restructurat tocmai pentru ca mesajul ei să ajungă la cât mai mulţi. Vă recomand discursul, pentru că vă spune, ce-i drept, cu ceva mai puţină emoţie faţă de carte, povestea unei supravieţuiri demne de colecţia lui Bear Grylls.

Dar vă recomand cu drag cartea, pentru că din ea veţi avea puţină lumină în privinţa celor petrecute în Siria. Pe mine, unul, nu m-a lămurit, pentru că aici e perspectiva unei fetiţe asupra războiului, sunt motivele pe care le distinge ea, motivele mici, ca să le zic aşa, şi nu neapărat cele care au contat cu adevărat. Însă revelaţia cărţii constă în felul în care te poartă alături de refugiaţi pe mare şi te ţine acolo, dând din picioare câteva zile fără să ştii dacă şi cine mai scapă. A fost pentru mine prima mărturie de genul acesta, din care am înţeles de ce îşi lasă atât de mulţi casele şi familiile, expunându-se imprevizibilului.

„Beautiful People Beautiful Problems” e titlul unei piese noi cântate de Lana del Rey. Nu toate problemele acestei lumi sunt frumoase, însă o carte de genul acesta te învaţă, oricât de patetic ar suna, că trebuie să fii un om frumos ca să poţi spera la o lume mai bună. Doaa a arătat asta în timp ce a tras de viaţa celor două fetiţe pe care le-a ţinut în braţe pe mare, arătând şi că limitele îndurării umane se evaporă când facem apel la dragoste.

Melissa Fleming, „O speranţă mai puternică decât marea. Povestea unei refugiate siriene care a supravieţuit terorii”, Editura Polirom, 2017, traducere de Mihaela Negrilă, 304 pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *