„Obiecte pierdute”, de Brooke Davis

Am avut dintotdeauna o înclinaţie către volumele de debut. Este, cred, o explicaţie suficientă pentru modul în care am ajuns să citesc Obiecte pierdute, debutul unei tinere australience, remarcată la Târgul de Carte de la Londra din 2014, când drepturile de publicare ale cărţii sale s-au vândut în 30 de ţări. Brooke Davis este printre puţinii locuitori ai acestei planete care au dat lovitura în scris din prima. Cum? N-aş zice că a urmat vreo reţetă, însă cred că a ştiut să speculeze câteva zone emoţionale, la care cititorul modern reacţionează uşor.

Millie e o fetiţă de vreo şapte ani, rămasă fără tată – devenit, după expresia sa, o Chestie Moartă. Mama, îndurerată, îşi pierde resorturile cu viaţa, dar nu se sinucide, ci pleacă. Pur şi simplu. Îşi duce fetiţa într-un mall şi o lasă în aşteptare la raionul de Lenjerie Femei Talii Mari. Şi nu se mai întoarce.

Aşadar, avem o fetiţă părăsită. Cu emoţia cititorului deja provocată, Brooke Davis introduce motivul drumului. Millie trăieşte drama de a fi fost părăsită, excelent redată nu fără umor de tânăra debutantă australiancă, după care caută să plece după mama sa. Dar nu fără a fi însoţită de câteva personaje interesante, fiecare în căutarea a ceva. O vecină, Agatha Pantha, are 82 de ani, a stat închisă în casă multă vreme, după moartea soţului, dar acum e provocată de situaţia fetiţei şi încearcă să o ajute, aşa cum face şi un alt bătrân, Karl, care obişnuia să „dactilografieze” scrisori de dragoste pe pielea soţiei sale, de asemenea decedată. 🙂 Karl tocmai ce a evadat de la un azil, iar Agatha este ca o fugară din propria viaţă închistată. Apoi, pe lângă cei doi, alături de Millie se află şi un manechin de plastic, Manny, folosit iniţial ca armă pentru a fugi de paznicii din mall şi devenit ulterior un partener de nădejde al fugarilor-căutătorilor acestei echipe ciudate.

Bineînţeles, important nu e dacă Millie reuşeşte să-şi găsească mama. E o chestiune pe care o veţi afla citind cartea, pe care o recomand cu căldură, pentru că este şi emoţionantă, şi amuzantă, dar are şi o lejeritate a povestirii care face lectura relaxantă şi agreabilă. De remarcat faţă de alte romane în care vocile narative aparţin unor copii ar fi maturitatea acestei fetiţe care descoperă lumea. Ea nu ştie unde merg oamenii când devin Chestii Moarte, însă, privind o piatră funerară, realizează că, în final, toţi devenim doar o cratimă dintre doi ani.

Şi îşi dă seama deodată că ea este cel mai mic lucru creat vreodată, mai mic decât pietricelele care-i înţeapă spatele sau decât furnicile care se plimbă în jurul picioarelor ei, pentru că lumea e un loc imens, plin de copaci şi stele şi moarte, şi Millie se gândeşte că şi ea e tot o cratimă.

De asemenea, înţelege că nimic nu e categoric şi definitiv în viaţă, că adevărul e mereu undeva, la mijloc, ca stările ei.

Totul e întotdeauna amândouă odată.(…) E tristă că tatăl ei a murit, dar şi bucuroasă că măcar nu-l mai doare nimic. O iubeşte pe maică-sa, dar o şi urăşte. Oare poţi să iubeşti şi să urăşti aceeaşi persoană? Iar dacă o iubeşti mai mult decât o urăşti, oare te iartă? Te lasă s-o găseşti?

Un debut frumos, dacă e să mă gândesc la toate cele citite în ultimii ani. Pentru Millie, Agatha, Karl şi chiar manechinul Manny, povestea înseamnă un nou început. Veţi vedea în cel fel citind cartea.

Brooke Davis, Obiecte pierdute, Editura Polirom, 2015 (cronică publicată în „Observatorul militar”)

index

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *