in citite

În „Ucenicul arhitectului”, Elif Shafak spune povestea unui băiat, Jahan, şi a elefantului său special, Chota. Jahan şi Chota ajung la Istanbul pe vremea sultanului Soliman şi trec prin tot felul de aventuri, care se prelungesc şi pe domnia succesorilor la tron, Selim şi Murad.

Romanul are o componentă istorică importantă, prinzând în detalii extrem de fine lupta pentru putere şi cosmopolitismul Istanbulului de secol XVI. Cum e găzduit în serai, Jahan înregistrează fidel moravurile epocii, încercând să supravieţuiască nenumăratelor capricii ale conducătorilor. Fiind un cuplu inedit, el şi elefantul se trezeau solicitaţi ba la câte un spectacol, ba la câte o execuţie (să-l calce în picioare pe condamnat), ba chiar la război (Jahan ajunge, pe trompa lui Chota, până la malul Prutului). După ce intră în grija celebrului arhitect Sinan, Jahan călătoreşte, alături de un alt ucenic, până la Roma, unde are o întâlnire chiar cu marele Michelangelo…

„Ucenicul arhitectului” este un roman care se ramifică, pe fondul unei poveşti înduioşătoare, însă extrem de utilă ca frescă socială. Despre punctul de plecare al cărţii, Elif Shafak a spus că era într-un taxi într-o zi aglomerată şi, aşa agitată, a privit pe fereastră exact către o moschee. Una care fusese ridicată chiar de arhitectul Sinan. Atunci s-a gândit pentru prima dată să scrie „Ucenicul arhitectului”, iar imboldul decisiv l-a simţit când a văzut într-o carte o imagine cu sultanul Soliman, iar pe fundal, mai degrabă într-o margine a picturii respective, erau un elefant şi cornacul său.

Cam atât despre fondul romanului, care surprinde, îndeosebi în prima parte, dar şi fragmentar pe parcurs, o fotografie a Istabulului, ca un oraş forfotitor, un amalgam de creştini, evrei, musulmani ori zoroastrieni care trăiau sub aceeaşi cupolă. Istanbul – „un oraş istovit de pârjoluri şi de cutremure, care ademenea precum o tufă de caprifoi albinele, într-o zarvă uluitoare”, în care te mirai că lumea mai spera ca rugăciunile să ajungă la destinaţie, mai ales că aveau de trecut şi de ţipetele pescăruşilor.

Pe de altă parte, plimbându-te pe aleile sale întortocheate, puteai zări, asemenea lui Jahan, „chipuri de femei pe jumătate ascunse în spatele ferestrelor zăbrelite, colivii frumos ornamentate atârnate de pereţi, cupole care prindeau ultimele raze de soare şi o mulţime de copaci – castani, tei, gutui. (…) Obraznici şi caraghioşi, pescăruşii zburau în cercuri, năpustindu-se în jos spre momeala vreunui pescar ori ficatul prăjit de pe tablaua vreunui negustor ambulant ori spre plăcinta lăsată la răcit pe vreun pervaz. Chiar şi atunci când alungau păsările, oamenii o făceau fără tragere de inimă, mai mult de ochii lumii”.

Greu să înţelegi Istanbulul, cu atâtea religii ori cu atâtea superstiţii şi obiceiuri. „Nici unei biserici nu i se îngăduia să aibă clopot, în timp ce orizontul era înţesat de sinagogi, înălţate din curţi pătrate, moschei cu acoperişuri de plumb şi case din cărămizi de chirpici şi lemn care se sprijineau una de alta ca pentru a căuta alinare. Până şi oamenii cu stare îşi construiau case din cărămizi de chirpici.”

„Ici-colo, crânguri de chiparoşi. Schimbându-şi starea sufletească în fiecare mahala, duios şi aspru deopotrivă, Istanbulul se dăruia cu mărinimie şi, în acelaşi timp, îşi lua înapoi darul. Un oraş atât de întins, în stânga şi în dreapta şi în sus, spre bolta cerească, străduindu-se să se înalţe, tânjind întruna după mai mult, niciodată mulţumit. Şi totuşi încântător.”

Noaptea se lăsa peste oraş, de cele mai multe ori, ca o batistă umedă pe fruntea unui febril. „Noaptea, nu se zărea nicăieri vreo fiinţă, nici măcar un câine fără stăpân, cu toate că erau atât de mulţi în oraş.” Se odihneau până şi intrigile. Execuţiile aşteptau ziua următoare şi totul parcă se spăla peste noapte cu apa Bosforului, în care nu trebuia să cauţi prea mult ca să găseşti ceva leşuri de eunuci otrăviţi, cadâne sugrumate ori viziri descăpăţânaţi.

„Istanbulul e un oraş care uită repede. Acolo lucrurile parcă sunt scrise cu apă…”

Pe lângă povestea lui Jahan şi a elefantului Chota, se dezvăluie în „Ucenicul arhitectului” o întreagă lume inedită, însă fermecătoare prin instensitatea cu care trăia fiecare război ori fiecare intrigă de palat. Recomand.

Editura Polirom, 2015, 520 de pagini, traducere din limba engleză şi note de Ada Tanasă

Foto: Moscheea Suleymaniye, Istanbul (sursa: iran-banner.com)

Ce părere ai?

Comment

  1. si mie mi s-a parut cartea interesanta inca de cand am vazut ca Polirom o traduce. ma retine cumva autoarea, stilul ei, mai exact. mi-au placut „Onoare”, „Lapte negru” (desi acolo n-am inteles acele voci din fundal) si „Cele patruzeci de legi ale iubirii” pentru filozofia si mesajul transmis. totusi, inca nu o simt total pe gustul meu. poate ca „Ucenicul arhitectului” va fi exact picatura care lipsea.:)