Skip to content →

„Pelinul negru” de Ioana Nicolaie

Dacă ar fi dramatizat, „Pelinul negru” s-ar deschide cu o scenă întunecată, un sunet difuz de tobe şi o voce gravă, masculină, rostind fraza următoare, rar, ca pe o mantră: „În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea”.

Apoi, scenă după scenă, ai putea vedea, în contururi palide, chipurile grăbite ale membrilor unei familii cu 12 copii, între care, de cele mai multe ori cu capul în jos, o fetiţă, pe la mijlocul vârstei celorlalţi fraţi. Pe fetiţă o cheamă Agustina Bulţa şi s-a născut la numai câteva luni după explozia de la Cernobîl.

Aceasta este povestea Agustinei, pe care o scrie chiar ea. Agustina nu reuşeşte să treacă în clasa a II-a, pentru că nu este capabilă să lege literele în cuvinte atunci când citeşte. Şi tot pe scena dramatizării romanului, s-ar auzi, în timp ce Agustina şi-ar acoperi urechile, Re-pe-ten-ta! Re-pe-ten-ta! Handicapata, proasta, debila…

Agustina aude, filtrează şi pune tot în această poveste, în care-i redă pe ceilalţi cu conştiinţa faptului că e ceva acolo care o diferenţiază de ei. Sunt tot timpul lângă ea mama şi unul dintre fraţi, coleg de clasă, dar şi tatăl, hiperbolizat în chip de lup din cauza violenţei domestice.

Povestea Agustinei include dese accente poetice ori viziuni, dar şi un soi de umor trist, care o ţine în lumea copiilor pe această fetiţă maturizată prea devreme.

„…la spital au zis că n-o să merg niciodată. Şi n-o să mă pot ridica singură din pat, şi mama o să aibă mare noroc dacă n-o să rămân paralizată şi dacă o să ajung să-mi folosesc braţele. Şi uite ce bune sunt, pot să-mi dau palme. Pot să mă învineţesc pe obraz.”

„Pelinul negru” (traducerea cuvântului Cernobîl) este un roman despre inocenţă şi speranţă, dar şi despre compasiune şi nedreptate. Este o mărturie despre cum poţi fi condamnat fără nicio vină, dar şi un roman al complementarităţii. Există aici lupta dintre bine şi rău, dintre lupul care iese la iveală când se înfurie tatăl ori, ceva mai târziu, huiduma de la şcoala specială la care ajunge Agustina, şi blândeţea mamei ori a unei doamne de la şcoală. Există tutuana, o păpuşă frumoasă, înaltă, spre care aspiră fetiţa, şi druga, o păpuşă mică şi urâtă, spre care o duc gândurile rele şi momentele în care lumea pare să se închidă în jurul unui punct, tot mai nesemnificativ, din mintea ei. Există graniţa şi imposibilitatea fizică de a o trece, dar şi libertatea aerului de a călători şi de a se strecura.

„Nimic nu mai creşte. De-atunci, din aprilie ăla de care n-au zis oamenilor nimic. Şi noi aici, lângă graniţă, la nici treizeci de kilometri de Ucraina, doar cu un bumb dat după o săptămână. Ce dacă nu poţi ajunge acolo fiindcă sunt munţii? Aerul e drept, ca o sfoară-ntinsă, şi şi-a scuipat otrava pe toate dâmburile şi, mai ales, pe straturile noastre. Degeaba pui gunoi, sapi bine, degeaba aduci răsadurile cele mai viguroase din piaţă. Nu tu castraveţi, nu tu roşii şi, mai departe, către câmpie, nu tu vinete, nu tu nimic, doar o sfârâială şi frunzele se fac ca arse.”

O variantă a dramatizării acestui roman s-ar încheia cu zgomotul strident al sacrificării unui porc. Fundalul ar fi de un roşu întunecat, iar pe el ar putea fi proiectată o păpuşă urâtă, care râde, în timp ce zboară pe o sanie. Şi, când cortina cade, vocea aceea gravă de la început ar spune aproape şoptit: „Cât timp încă nu simţi răul, poţi să crezi că el nici nu există”.

Dintre romanele scrise cu voce de copil, mi se pare că niciunul nu a coborât atât de mult în mintea personajului principal. Niciunul nu a fost atât de dur şi de emoţionant. Şi mă gândesc la „Kinderland”-ul Lilianei Corobca ori la „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” (Dan Lungu), care vorbesc despre înstrăinarea de părinţi. „Pelinul negru” este un roman foarte ambiţios, scris cu har şi forţă, un roman în care Ioana Nicolaie a combinat poezia şi lirismul romanelor sale anterioare, apelând şi la literatura pentru copii. Este bine scris, deşi amar ca pelinul.

Ioana Nicolaie, „Pelinul negru”, Editura Humanitas, 2017, 224 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Published in citite

Leave a Reply

Comentează primul!

Notify of
avatar
wpDiscuz