Radu Paraschivescu: „Când sunt pus să stau la poză, simt că am prea multe mâini, picioare şi urechi”

În cea mai recentă carte a sa, publicată la Editura Humanitas, Radu Paraschivescu priveşte înapoi. „Nu cu mânie, ca personajele din piesa lui John Osborne, ci cu un amestec de jovialitate, tandreţe şi nostalgie.” Despre cum a ales prozele scurte de aici, precum şi ce înseamnă zâmbetul său de pe copertă, într-un interviu care se doreşte şi o invitaţie la a citi cartea.

 

Dragă Radu, „Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri” are cel mai puternic accent autoficţional din tot ce am citit eu sub semnătura ta. A fost acesta unul dintre criteriile care te-au ajutat să faci selecţia textelor?

A fost criteriul principal, dragă Costi. Sâmburi autobiografici vor mai fi existat şi în alte cărţi ale mele, dar fără să rodească atât de bogat ca aici. De pildă, două dintre povestirile din „Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time)” pleacă de la întâmplări prin care am trecut cu nişte ani în urmă. Şi în „Bazar bizar” sau în „Balul fantomelor” se petrece un lucru asemănător. Diferenţa faţă de „Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri” e totuşi semnificativă. Această din urmă carte poartă, cum spui, amprenta autoficţiunii şi a freamătului confesiv. În plus, e o carte construită în urma mai multor invitaţii pe care le-am primit în timp de la oameni ca Robert Şerban, Gabriela Tabacu, Ioana Pârvulescu, Marius Chivu, Radu Lupaşcu, Lidia Bodea sau Radu Coman, care m-au poftit să scriu despre o experienţă culinară, despre o aventură cu poliţişti sau miliţieni, despre o vedetă pop-rock, despre o iubire din juneţe, despre o situaţie-limită etc. Se adaugă două autoinvitaţii – la a scrie texte despre armată şi despre muzicile noastre – din tot atâtea volume pe care le-am coordonat eu însumi. Am adunat răspunsurile la invitaţii şi am alcătuit cartea asta, având grijă să scriu şi două texte în premieră, dintre care unul dă titlul volumului. Până la urmă, e o carte în care privesc înapoi. Nu cu mânie, ca personajele din piesa lui John Osborne, ci cu un amestec de jovialitate, tandreţe şi nostalgie.

Cât de superstiţios eşti? Am numărat textele şi, ce să vezi (sigur nu ştiai 🙂), sunt 13… Le-ai scris în zilele de marţi, în acele trei ceasuri rele?

Nefiind persecutat de nelinişti sau de obsesii numerologice, faptul că sunt treisprezece povestiri în carte e pură întâmplare. După cum ştii, americanii se feresc de cifra 13 ca cineva de ceva (înţeleg că dacă spui „drac” şi „tămâie” eşti incorect politic). Îmi amintesc că la Bookfest am lansat romanul „Exit 45” al lui Radu Georgescu, alias Radu Jörgensen, un profesor de matematică român stabilit de multă vreme în America. Capitolul 13 nu există în niciuna dintre cele patru părţi ale romanului. După 12 vine 12 bis şi apoi 14. La mine e simplu. Fiind lipsit de superstiţii, mi-e totuna dacă volumul are opt, paisprezece sau şaptesprezece texte. „Aştept să crăpi” are cinci, „Bazar bizar” are unsprezece, „România în 7 gesturi” are, desigur, şapte. În ce priveşte scrierea povestirilor, se prea poate să fi lucrat şi în zilele de marţi. N-am cum să ştiu şi nu pun preţ pe aşa ceva. Mai mult, cred că dacă simţi că-ţi vine să scrii într-o zi de marţi şi n-o faci din superstiţie eşti bătut în cap. Prost de-a binelea. Pe lângă asta, vine o vreme în viaţa omului când ceasurile (inclusiv cele din zilele de marţi) nu mai sunt bune şi rele, ci doar puţine.

La interval de câteva zile, am găsit la tine, dar şi la Petre Barbu, în volumul de schiţe „Căţărarea în cer”, un moment aproximativ identic din copilărie: puştiul care îi caută tatălui în servietă. Tu căutai în servietă în special ziare. Cum vezi astăzi importanţa acelui gest simbolic?

Mă bucur că mă întrebi asta. Mi se pare una dintre imaginile-cheie ale cărţii şi în acelaşi timp un gest decisiv al copilăriei mele. Copilul cotrobăie mereu prin bagajul părinţilor şi caută ceva: un cadou, o ciocolăţică, o jucărie, ceva care să-i certifice statutul de răsfăţat. Eu cotrobăiam după ziar ca să citesc cu voce tare numele italieneşti care mă fascinau pe vremea aceea. Însă e aventuros să vezi în gestul acela presentimentul copilului care caută ziare pentru ca, peste decenii, să ajungă să scrie el însuşi la ziar. În realitate, strângeam, fără să-mi dau seama, legăturile şi aşa foarte trainice pe care le aveam cu tata. Inhalam mirosul de tutun (tata fuma enorm pe atunci) şi de piele tăbăcită şi mi se părea că particip la o impregnare magică, la un ritual de apartenenţă şi identificare cum nu ştiu să mai fi avut după aceea. Iar ceea ce altora li se poate părea, de la distanţă, un germene de fetişism infantil e pentru mine acum, la revizitarea momentului, o dovadă a relaţiei excepţionale pe care am avut-o cu tatăl meu. A fost omul cu care am vorbit despre cărţi, istorie, fotbal şi artă până a închis ochii. A fost omul care recitea Plutarh la 91 de ani, fiindcă avea impresia că-i scăpaseră nişte lucruri la prima lectură. A fost tatăl-frate pe care l-am iubit fără să-l idolatrizez, dar fără care n-aş fi fost nimic din ce sunt. Iar episodul din carte e un alt fel de a-mi aminti cât de mult îmi lipseşte.

Explică-mi, te rog, coperta acestei cărţi şi mai ales zâmbetul tău din imagine. Care erau gândurile acelui Radu Paraschivescu şi câte cărţi purta cu sine în acea geantă?

Dacă arăt netraumatizant pentru privitor pe coperta cărţii e pentru că nu ştiam că sunt fotografiat. Când sunt pus să stau la poză, devin mai stângaci ca de obicei, ţeapăn şi ridicol. Simt că am prea multe mâini, picioare şi urechi. Sunt, cum spune englezul, „self-conscious”. Prietena mea ştie cel mai bine, fiindcă de câte ori vrea să mă prindă într-o fotografie, îmi susură calin „Iar stai ca la şcoală”, „Fă ceva cu mâinile alea”, „Nu mai imita stâlpi de telegraf” sau alte asemenea tandreţuri. Şi are dreptate. În schimb, imaginea de pe coperta cărţii are ceea ce se cheamă farmecul naturaleţii tinereşti. Fotografia a fost făcută în februarie 1984, când aveam douăzeci şi trei de ani şi jumătate. Tocmai coborâsem dintr-un personal preistoric pe peronul gării din Constanţa, însoţit de alţi prieteni şi colegi de studenţie. Mergeam, carevasăzică, la mare. La Mamaia. Nu pentru plajă, fiind februarie, ci pentru alte lucruri pe care nu trebuie să fii foarte abil ca să le ghiceşti. Din păcate, nu mai ştiu cine m-a fotografiat. Am o bănuială, dar nimic mai mult. În fotografie zâmbesc un pic lacom, un pic anticipativ, iar pe umăr duc o geantă în care e posibil să fi înghesuit, printre alte lucruri, „The Ebony Tower” („Turnul de abanos”) de John Fowles şi „The Spire” („Turla”) de William Golding. Pe primul îl adoram ca scriitor, din al doilea urma să-mi redactez, peste puţină vreme, lucrarea de licenţă.

Ai descris într-un text libertatea ta de la o anumită vârstă: „libertatea mea (cu frumuseţe inclusă) mirosea a fum de locomotivă cu aburi, a vinilin lustruit de hainele a mii şi mii de călători şi a iarbă pisată sub tălpi…”. Ce poţi să spui despre libertatea ta de azi?

În mod straniu, o am şi în acelaşi timp îmi lipseşte. Libertatea pe care o am e cea de-a avea o sănătate mulţumitoare, de-a face o meserie care-mi place, de-a spune şi de-a scrie ce cred, de-a pleca în excursii de-a lungul şi de-a latul Europei, de-a nu fi nevoit să mă cenzurez din cauza unor monştri ai minţii, de-a nu avea condică şi de-a trăi, la serviciu sau acasă, printre oameni care înţeleg la rândul lor cum se cuvine libertatea. Cea pe care nu o am este cea a unei vieţi parcelate, cu angajamente peste angajamente, care îmi dau de multe ori sentimentul că nu prea îmi mai aparţin. Plus, din raţiuni medicale, interdicţia la dulciuri, care, după cum te vei fi lămurit din carte, mă loveşte sub centura gustului şi a plăcerii. Ceea ce nu mai am ca altădată este conştiinţa mirosurilor specifice libertăţii. Poate că nasul meu şi-a pierdut din acuitate. Sau poate că există, în lumea de azi, atâtea arome, izuri şi parfumuri, încât e greu să le decupezi dintre ele pe cele care ilustrează strict şi exclusiv libertatea.

Fie că-l comentezi la TV, fie că-l interpretezi în articole, e clar că-i dedici mult timp fotbalului. Uneori, îţi invadează şi prozele, cum se vede şi din acest volum. Cât de citit eşti de cei din lumea fotbalului? Ai reacţii în sensul acesta?

Ajunsesem cândva să mă bucur când mă oprea cineva pe stradă şi nu mă întreba de FCSB, FRF, LPF, CFR şi alte acronime. Din fericire, lucrul ăsta mi se întâmplă tot mai des, iar discuţiile de pe trotuar sau din metrou ating acum nu atât fotbalul, cât mai cu seamă literatura şi pastilele de limba română despre care vorbesc la televizor. Recunosc, mă uit şi azi la mai mult fotbal decât s-ar cuveni. Şi îmi confecţionez alibiuri: mă uit la Real fiindcă ţin cu ei de când eram mic, mă uit la Lazio fiindcă ţin cu ei de vreo douăzeci de ani, mă uit la Roma fiindcă e adversara ritualică a lui Lazio, mă uit la Barcelona fiindcă n-ai cum să-l omiţi pe Messi, mă uit la nemţi fiindcă se înscriu multe goluri, mă uit la englezi pentru public şi atmosferă. Şi, normal, mă uit la ai noştri fiindcă mă întreabă Vali Moraru de ei la emisiune. (Precizare: am ratat totuşi barajul de promovare din Liga a 4-a în Liga a 3-a dintre Petrolul şi Dentas Tărtăşeşti. Rog înţelegere şi mizericordie.) În „Am fost cândva femeie de onoare” există un singur text în care apare fotbalul, dar fără să fie personajul principal. E de fapt o povestire despre copilăria mea lugojeană şi despre felul cum au crescut din ea o adolescenţă şi o maturitate bine alcătuite. În rest, nu ştiu dacă sunt citit de colegii de platou sau de alţi oameni care se ocupă de fotbal. Poate da, poate nu. Am doar două certitudini cu care mă laud: Alex Maxim a fost văzut pe aeroportul Otopeni ţinând în mână „Ghidul nesimţitului”, iar fostul portar Emilian Dolha m-a abordat într-o benzinărie din Piaţa Chibrit (nu făceam plinul, neavând maşină, ci le cumpăram dulciuri părinţilor), s-a declarat încântat de romanul portughez „Cu inima smulsă din piept” şi mi-a făcut prin asta o plăcere nebună.

Despre carte, am scris aici. Surse foto interviu: Arhiva personală Radu Paraschivescu (Domme, Perigord Noir, 2017)

………………….

RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016).  (©Humanitas)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *