„Războiul nu are chip de femeie” – doar o carte?

Cum am văzut Liverpool – Dortmund conştient că e de neegalat în memoria meciurilor din ultimii zece ani (poate chiar mai bine de atât), citesc zilele astea „Războiul nu are chip de femeie”  cu nişte noduri în gât cum nu ţin minte să mai fi avut din pricina vreunei cărţi în aproximativ aceeaşi perioadă. Istoria partidelor de fotbal şi cea a cărţilor citite nu suportă altă comparaţie în afara celei care vorbeşte despre intensitate. Însă nu pentru comparaţie m-am gândit să scriu despre doamna Aleksievici, cât pentru a-mi controla cât de cât sentimentele vizavi de cartea dumneaei publicată recent la Editura Litera, ca o reeditare cu adnotări la traducerea lui Ion Covaci care am impresia că a fost publicată pentru prima dată în România la Editura Militară, prin 1989 (era, de altfel, primul titlu al recentei nobelizate publicat la noi). Cum după un meci fabulos precum cel amintit nu-ţi revii uşor şi nu te întorci la banalitatea fotbalului mioritic neafectat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am impresia că şi după „Războiul nu are chip de femeie”, cărţile citite de mine nu vor mai fi aceleaşi.

Cartea aceasta, abia scoasă din ţiplă de câteva ore, încă mai miroase a copac proaspăt tăiat şi e ca şi cum, apropiind nasul de paginile ei, simţi pădurea prin care trece un batalion de soldaţi înfometaţi şi plini de răni. Se aud paşi grei, sunete de arme lovindu-se de catarame şi câte unul mai afectat căzând cu tot cu harnaşament pentru câteva minute de pauză nerecomandată. E greu să te ridici după o pauză într-un asemenea marş, pentru că e un marş al învinşilor, doar că te ambiţionezi să o iei din nou la pas când vezi câte o femeie trecând obosită pe lângă tine, obosită, dar demnă, şi strigând cu glasul ei acordat la tonalitatea războiului: „Ostaşul Sungurova e spada dumneavoastră! Sunt gata să îndeplinesc orice misiune!”

Este o bărbăţie rară în femeile Svetlanei Aleksievici. Femei care pleacă la război din proprie iniţiativă, din dragoste de patrie, pentru că aşa trebuie, fără să ştie mare lucru despre această „afacere”, însă dând curs unui imbold mai puternic decât cel care le-ar putea ţine lângă familie. De fapt, familia acestor femei este Patria:

„Mama şi tata nu voiau să mă lase, dar eu trăiam cu un singur gând: pe front, pe front, pe front! Afişele astea, care atârnă acum pe pereţii muzeelor, Patria-mamă te cheamă, Ce ai făcut pentru front?, mă răscoleau pur şi simplu. Le aveam tot timpul sub ochi. Şi cântecele… Ridică-te, întinsă ţară!… Ridică-te la lupta pe viaţă şi pe moarte!…

Nici nu ştiu dacă aşa arată patriotismul. Mi se pare mai degrabă un soi de demenţă. Să fiu scuzat, cine mai înţelege astăzi o astfel de nebunie?

„Întâi apărăm Patria şi pe urmă ne socotim.

Toţi ne iubeam Patria.

Eu am fugit din prima la comisariat. Boleam încă de angină, nu-mi trecuse de tot temperatura. Dar nu mai puteam să aştept…”

Taţii care n-au băieţi de trimis pe front sunt frustraţi că nu-şi pot ajuta Patria. Până când războiul le arată că nu face nazuri. Şi femeile sunt bune, ba chiar mai pe calapodul războiului în unele privinţe. Există în carte, printre sutele ori miile de mărturii culese de Svetlana Aleksievici timp de şapte ani, una legată de o lunetistă, o femeie care şi-a dovedit sângele rece şi calităţile de trăgătoare pe zeci ori sute de inamici. Sfârşitul său, pentru că această femeie a avut parte de un sfârşit, a fost provocat de o eşarfă roşie pe care nu putuse să o lase deoparte. Trădată de acea eşarfă, femeia-lunetist s-a aşezat cuminte în galeria eroilor…

Da, iată o carte care se citeşte cu noduri în gât. Nu poţi să tot dai pagini fără să te şocheze ce citeşti. Este intensă şi frumos scrisă, pentru că Svetlana Aleksievici a ştiut să le lase pe femei să vorbească. Consideraţiile sale sunt mai degrabă pauze scurte în marşul copleşitor al mărturiilor:

„Le ascult când vorbesc… Le ascult când tac… Şi cuvintele, şi tăcerile sunt pentru mine texte.”

Şi cuvintele, şi tăcerile dor. Ca atunci când se termină You’ll never walk alone şi spectatorii părăsesc tribunele… Ca atunci când trece batalionul şi rămân în spate urmele paşilor, mirosul de război şi oboseală şi din când în când câte o pată de sânge. Îmi apropii faţa de paginile cărţii şi am impresia că mirosul acesta de lemn proaspăt tăiat are povestea sa dureroasă. Cartea e ca un corp care strigă în densitatea fiecărei pagini, pentru că niciuna nu poate fi tratată cu indiferenţă. După alte câteva zeci de pagini, o închid. E doar o carte. E doar o carte?

Svetlana Aleksievici, „Războiul nu are chip de femeie”, Editura Litera, 2016

Un comentariu la „„Războiul nu are chip de femeie” – doar o carte?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *