Scriitorii, precum croitorii de închisoare

Când este eliberat, lui Willie Sutton, cel mai mare spărgător de bănci din America de acum câteva decenii, i se confecționează un costum. După 17 ani de puşcărie, un astfel de moment i se pare incredibil, mai ales că în anii aceia nu exista varianta de azi: scrii cărţi ştiinţifice şi scapi mai repede. Nu, în America de atunci, chiar dacă erai fan Dante, Platon, Shakespeare ori Freud, precum acest Sutton, care spărsese bănci fără să împuşte pe cineva, trebuia să stai închis până se îndurau ăia de tine.

Aşa că Sutton îi zice croitorului:

„Un costum. Iisuse, credeam că mi se vor lua măsurile doar pentru giulgiu”.

Iar croitorul îi spune că nu face giulgiuri, pentru că în cazul ăsta n-ar vedea nimeni rodul muncii lui. Şi Sutton îi aminteşte de bani, că ar câştiga bani. Nţţ, banii nu sunt suficienţi, strâmbă din nas croitorul.

„Arată-mi un artist care să nu vrea să fie lăudat.”

Cam aşa şi cu autorii de giulgiuri livreşti. Unii spun că scriu să-şi spele trecutul, alţii, ca să se descopere. La fel, sunt unii cu ceva mai multă sinceritate, care afirmă că scriu de amorul artei, să se afle în treabă sau pentru că n-au avut altceva mai bun de făcut. Însă nu e unul care să spună franc că vrea să fie lăudat. Deşi toţi se simt bine când le pică lauda pe căciulă. Aşa, precum un croitor de închisoare.

Un exemplu din „Sutton”, de J. R. Moehringer, Editura Pandora M, 2014. În foto: Willie Sutton, sursa: www.chicagotribune.com.

2 comentarii la „Scriitorii, precum croitorii de închisoare

  • 23 decembrie 2015 la 11:04
    Permalink

    Am avut o revelație! Uite de ce scriu scriitorii români aproape pe gratis, iar unii vin cu bani de acasă numai să fie publicați! Vanitas vanitatum. De asta au editurile noastre departamentul de PR, e mai ieftin să plătești unul sau doi oameni decât cohorte de scriitori naivi, care se lasă îmbătați câteva minute cu laudele nemăsurate revărsate asupra lor la lansările de carte. Nu e cazul să fie o doză prea mare de elogii, ar interveni sastiseala, dar nici prea mică, trebuie să ajungă până la următoarea lansare.

    Răspunde
    • 23 decembrie 2015 la 17:23
      Permalink

      Dan, cred că dacă laudele ar ţine de foame, le-am găsi şi în supermarket. Aşa, însă, fiecare se descurcă după puteri. După propriile reţele şi simpatii. O cronicuţă aici, o prefaţă dincolo, iaca obligaţia creată. Şi aşa mai departe.
      E şi o notă de umor în această zvârcolire perpetuă, dorinţa de a se scrie despre scrisul tău, ca şi cum tu ai fi descoperit nu ştie ce prin cartea ta. Există şi umor, dar şi dramă, drama lipsei de bun-simţ (estetic, etic şi de care o mai fi) ori a lipsei de ridicol.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *