Ce să faci ca să joci rolul unui soldat japonez într-un film chinezesc

Înainte de toate, trebuie să ştii că acum ai şanse mai multe decât în urmă cu vreo 12-13 ani. Conform cărţii „Republica Populară a Amneziei”, numărul programelor TV chineze dedicate divertismentului antijaponez este în creştere.

15 emisiuni de televiziune prezentau în anul 2004 bătălii contra japonezilor.

177 de emisiuni de acest tip au fost difuzate în 2011 şi 2012.

O treime din producţiile filmate la Hengdian, cel mai important studio de film din China, includ bătălii cu japonezii, susţine autoarea cărţii menţionate, Louisa Lim, care explică în „Republica Populară a Amneziei” şi disensiunea istorică dintre China şi Japonia, deşi nu acesta este scopul principal al cărţii.

Un figurant chinez, faimos tocmai pentru „talentul” său de a juca inamici japonezi, ori „diavoli”, după cum îi numeşte un ziar, a explicat câte ceva din secretele meseriei sale.

„Cu cât arăţi mai oribil, cu atât e mai bine”, a spus Shi Zhongpeng. Echipele de casting îi aleg cu predilecţie pe cei mai urâţi. Shi însuşi, ca să treacă de casting, îşi cocoşează spatele, îşi mijeşte ochii şi ia o înfăţişare fioroasă, ca să-şi sporească şansele.

Shi Zhongpeng este un „diavol” cu experienţă. A fost ucis de nu mai puţin de 31 de ori, în cea mai „productivă” zi a lui.

Totuşi, visul lui Shi este de a interpreta un soldat al Armatei Roşii. Privind lucrurile de la distanţă, mă gândesc că până şi visul lui Shi ar fi putut fi pervertit. De fapt, Shi vrea să interpreteze soldatul care e plătit mai bine, dar o părere de genul ăsta e inacceptabilă în China secolului XXI. Şi asta nu pentru că statul nu ar încuraja câştigul ori ascensiunea în carieră, ci pentru că ar fi un exemplu de antipatriotism. Joci ce vrea ţara, unde ţara te consideră bun. Eşti urât, treci la japonezi!

Cartea prezintă momentul Tiananmen, 1989 (multe asemănări cu mişcările „revoluţionare” de la noi) şi încearcă să explice cum de a ajuns China atât de puternică azi, deşi în urmă cu 27 de ani era prizoniera unui sistem îngheţat. Explicaţiile mi s-au părut neclare, senzaţia mea fiind că statul acesta uriaş e învelit într-o bulă uriaşă, care înghite tot mai mult din lume, dar care la un moment dat va plesni. Cineva chiar spune că:

„În 1989, ne-a adus în stradă disperarea, faptul că nu aveam nicio speranţă pentru viitor. Acest gen de disperare, de lipsă de speranţă, există în China şi azi, într-o altă formă, dar poate mai clar decât în 1989.”

E ceva necurat la mijloc, în toată dezvoltarea Chinei, şi e normal să te gândeşti la asta când afli cum se măsluiesc acolo faptele istorice şi cum se rescrie istoria.

„În China, rescrierea cărţilor de istorie a început odată cu primul împărat, Qin Shihuang, care a unificat ţara în anul 221 î.Hr. Pentru a consolida controlul asupra gândirii politice, el a poruncit să se ardă vechile cărţi, cruţând doar cronicile scrise de istoricii lui. Un asemenea şablon, în cadrul căruia fiecare dinastie rescrie istoria, persistă şi azi. Deşi Partidul Comunist a continuat să deţină controlul şi după 1989, faptul că a rescris complet istoria arată cât de tare a fost zguduit de evenimentele care au debutat în piaţă.”

O chestie din 2012 e fabuloasă, asta apropo de cenzură.

Pe 4 iunie 2012, cenzorii au interzis orice referire la bursa din Shanghai, după ce o extraordinară coincidenţă numerică a făcut ca aceasta să sufere o cădere de 64,89 puncte, un număr care, rostit în chineză, este echivalent cu „4 iunie 1989”.

Dar până să se spargă bula asta de minciună, poţi candida liniştit pentru un rol de „diavol”. Asta, dacă eşti mai urâţel, aşa, ori dacă măcar cu ceva machiaj ai putea să arăţi fioros.

Louisa Lim, „Republica Populară a Amneziei”, Editura Polirom, 2016, traducere de Ovidiu-Gheorghe Ruţa

Poţi cumpăra cartea de la elefant.ro, libris.ro sau de pe site-ul editurii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *