„Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui”, Cristian Teodorescu

Romanul lui Cristian Teodorescu, primul pe care i-l citesc după fermecătoarea carte „Medgidia, oraşul de apoi”, deschide, se pare, un ciclu dedicat acestei şosele. „Cartea Cîinelui” îl are în centru pe un fost absolvent de chimie alimentară, care a lucrat pentru institutul „unde se brevetaseră salamul românesc cu soia, falsa şuncă de Praga şi caşcavalul aproape vegetal” – Institutul de Cercetări Alimentare şi care, la începutul anilor 90, după ce e salvat de schimbarea de regim dintr-o incursiune prin beciurile de la Jilava, începe o fulminantă carieră în presă „prelucrînd reţete pentru restaurante şi cantine din prima biblie socialistă a alimentaţiei publice”.

Câinele sau Gastronomul (după numele primei reviste lansate pe piaţă), cum ajunge să îşi spună/să i se spună, ajutat de foşti securişti îmbogăţiţi peste noapte, are o ascensiune rapidă în presa de specialitate. Publicaţia se ridică iute, tirajul este incredibil pentru cum o duce presa astăzi, însă vorbim de anii 90, când DNA nu există, iar legile sunt atât de permeabile încât nu ai nevoie de prea mult timp ca să urci de la statutul de demisionar dintr-o instituţie publică la cea de vedetă media.

Gastronomul e atât de vedetă încât i se face şi emisiune TV, iar viaţa sa devine una de roman. Pierde pe planul familiei (căsătorit cu o învăţătoare, are doi băieţi), însă urcă în relaţii care mai de care mai dubioase, are amante şi uşi deschise, părerea lui de gastronom este respectată, chelnerii şi şefii de restaurante se tem de ce ar putea să spună el dacă le trece pragul, iar când ascensiunea sa trece în sfera înaltă a Cotroceniului, destinul său pare perfect.

Sunt însă şi numeroase momente de slăbiciune, ezitări, în care Gastronomul are nevoie de consultare. Atunci, se retrage în locul care pentru el e ca spaţiul intim de rugăciune pentru un credincios: scuarul în care se află statuia mentorului său, Constantin Dobrogeanu-Gherea, cu care stă „la taclale”. Critic literar prodigios, Dobrogeanu-Gherea a fost proprietarul unui restaurant din gara din Ploieşti, motiv pentru Titu Maiorescu, cu care polemiza des, să spună că se pricepe mai degrabă la sendvişuri decât la critică literară. Dobrogeanu-Gherea îi este mentor mai ales pentru că urmase aceeaşi cale – se împrumutase pentru a deveni proprietar, după cum şi Câinele s-a „înhăitat” cu nişte potenţi cărora greu ajunge să le afle din secrete.

Cristian Teodorescu povesteşte cu detalii mersul revistei, cum urcă şi cade, chestiuni de „bucătărie” internă, însă detaliile acestea sunt atât de bine şlefuite şi atât de bine interconectate, încât tind să cred că modelul său pentru Gastronom există în realitate. Nu aceasta ar fi problema, după mine. De fapt, cred că m-a deranjat (ei, da, blogger fiind, şi nu critic, îmi permit să spun ce mă deranjează la o carte) abundenţa aceasta de detalii, ca şi cum romanul ar fi fost reconstituirea unui soi de jurnal, din care ar fi fost de scos pagini peste pagini, fără a fi influenţată semnificativ esenţa. Mi-ar fi plăcut să le mai taie „pe la colţuri”, deşi aşa cum a ieşit, incluzând şi o uşoară ramificaţie cu iz de roman poliţist, ai putea spune că face onorabil imaginea acestui personaj, care învaţă, printre altele, că „… asta e ţara! Dacă nu te bagi în combinaţii cu un securist, te combini cu altul. Sau rămîi pe margine.“

Până la urmă, cred că ideea de urmărit pentru cineva care încă nu a citit romanul este să vadă dacă personajul principal este un pierzător sau un câştigător. De urmărit dacă acest Câine, căruia nu îi aflăm numele, rămâne un „ticălos inocent” sau se „profesionalizează”, precum securiştii cu care se înhăitează.

Cine a citit „Medgidia, oraşul de apoi” va fi dezamăgit. La fel, cei care s-au săturat de „poveşti” cu securişti, revoluţie, postdecembrism, Caritas şi alte cele. Pare că totul e mult prea regional, prea local. Dar astea sunt mofturi de blogger care vrea să citească romane româneşti bune, care ar merita validate prin traduceri. Când văd că un roman se referă tot la ce era în România în urmă cu 20 şi ceva de ani, strâmb din nas, aşa cum, în ultimul timp, mi se întâmplă cu unele romane ale tinerilor scriitori, doldora de violenţă şi sexualitate. Sunt lucruri pe care, vorba unui scriitor român pe care îl admir, le poţi afla întrebând un taximetrist sau mergând într-un bar. Pare că în România au murit poveştile. Şi nu e aşa, altfel nu ar mai fi existat „Medgidia, oraşul de apoi”.

Cristian Teodorescu, „Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui”, Editura Cartea Românească, 2015

2 comentarii la „„Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui”, Cristian Teodorescu

  • 8 septembrie 2015 la 14:05
    Permalink

    Eu cred că romanul ar da bine în străinătate dacă ar fi tradus. Vesticii sunt încă interesaţi de perioada comunistă şi post-comunistă la modul că subiectele sunt pentru ei o sursă de uimire şi de compătimire. La fel cum se întâmplă şi cu filmele româneşti premiate la festivaluri. Noi suntem sătui să ni se tot bage pe gât trecutul şi să-l retrăim la nesfârşt, pe când străinii îl găsesc fascinant şi nou.

    Răspunde
  • 8 septembrie 2015 la 14:10
    Permalink

    Poate ai dreptate în privinţa curiozităţii străinilor. Dar una e curiozitatea şi alta valoarea.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *