Cărţile care mi-au plăcut cel mai mult în 2016

Este un soi de selecţie, nu un clasament, din cărţile pe care le-am citit în acest an. Aşadar, nu mă refer la cărţi apărute doar în 2016.

Nu am citit cât aş fi dorit, statistica mea arătând că „de plăcere” am parcurs contabiliceşte chiar mai puţin decât în anii precedenţi. Însă am citit şi „pe lângă” mai mult, cărţi despre care nu am mai scris ori pe care nu le-am mai trecut în catastif.

Am ales cinci titluri:

„Jurnalul Annei Frank”, Editura Humanitas, 2011, nr. pagini: 392, traducere: Gheorghe Nicolaescu

„Cartea se termină prost, regretabil, şi nu ştiu ce morală se poate trage de aici, cum de altfel nu ştiu cine şi ce a înţeles de-a lungul timpului din războaie ori din lagăre de concentrare. Privindu-mi picioarele călcând pietricelele care acoperă aleile lungi de la Dachau, mă gândeam la lipsa de sens şi la inumanitatea unora dintre deciziile celor cărora Dumnezeu le-a picurat puterea în mâini, numai El ştie de ce.” Cronica mea: aici.

 

„Ucenicul arhitectului”, Elif Shafak, Editura Polirom, 2015, 520 de pagini, traducere din limba engleză şi note de Ada Tanasă

Elif Shafak spune povestea unui băiat, Jahan, şi a elefantului său special, Chota. Jahan şi Chota ajung la Istanbul pe vremea sultanului Soliman şi trec prin tot felul de aventuri, care se prelungesc şi pe domnia succesorilor la tron, Selim şi Murad.” Cronica mea: aici.

 

Karl Ove Knausgård, „Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei”, Editura Litera, 2016, 512 pagini. Traducere din limba norvegiană: Roxana-Ema Dreve

„Am găsit aici un copil mai degrabă timorat în cadrul familiei, supus unei presiuni incredibile din partea unui tată extrem de dur, chiar tiranic, însă un copil care are parte de întâmplările clasice ale vârstei: vizita la bunici, primele zile de şcoală ori prima iubire.” Cronica mea: aici.

 

 

Julian Barnes, „Zgomotul timpului”, Editura Nemira, 2016, traducător: Virgil Stanciu, 208 pagini

„…pentru mine Julian Barnes a fost ca un intermediar al unei frumoase relaţii de prietenie cu Dmitri Dmitrievici Şostakovici, cu dumneavoastră, adică, aşa cum eraţi cândva.” Cronica mea: aici.

 

Radu Niciporuc, „Pascal desenează corăbii”, Editura Cartea Românească, 2016

„Când Pascal desenează corăbii, te simţi alături de el şi, simultan, singur. Pentru că aşa pare şi el. Veşnic în mişcare, între un aici şi un acolo, mereu cu o destinaţie în minte, cu o misiune, cu ceva de reparat pe o navă, cu o chestiune umană de reglat, întruna într-o căutare şi niciodată fixat undeva, nici măcar în dragoste, care e un soi de tânjire, după cum o simte cel care este salvat din ape de către delfini, iar ulterior se uită cu jind şi semificaţie după ei.” Cronica mea: aici.

Un comentariu la „Cărţile care mi-au plăcut cel mai mult în 2016

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *