„Ultraviolenţă” de Bogdan Coşa

Știam despre Bogdan Coşa, născut în 89, la Codlea, că şi-a scris primul roman în 13 nopţi (roman cu care a câştigat Concursul de debut al Editurii Cartea Românească – 2010) şi că a început o trilogie. „Ultraviolenţă” este tocmai încheierea acestei trilogii, după „Poker” şi „Poker. Black Glass”, iar scriitorul, care între timp a prins câteva programe de rezidenţă, a publicat şi un volum de poezii şi a fost ales „Tânărul prozator al anului 2013”, zice despre el aşa:

„Scriind Ultraviolenţă, m-a interesat un singur aspect: cum sună romanul pe care vrei să-l iei cu tine la plajă într-o vacanţă în care n-ai venit să citeşti?”

În „Ultraviolenţă” apare din nou Tudor Klein, personajul pe care l-a tot frământat în trilogia sa – în volumul anterior aflasem că Tudor este moştenitorul genei combinate a doi bunici, unul, poştaş beţiv, altul, medic într-un lagăr de femei de la Auschwitz, şi că el încerca să se descurce cu amintirea accidentului în care murise una dintre iubitele lui.

Acum, Tudor este un tânăr scriitor, care pleacă pe o insulă împreună cu iubita lui, Irina, pentru o perioadă nedeterminată. Ceea ce pare o vacanţă de relaxare devine, sub presiunea memoriei, un şir de zile în care decorul şi lipsa lui de semnificaţie amplifică rezonanţa negativă a trecutului. Ca orice scriitor care se respectă, Tudor Klein nu ia pauză nici în vacanţă şi, când nu merge la plajă ori nu face dragoste cu Irina, se aşază la calculator pentru a continua manuscrisul în lucru. Care manuscris se împleteşte subtil cu romanul pe care-l citeşti, Tudor avându-l drept personaj pe Bogdan, iar „Ultraviolenţă” ajunge astfel să arate ca o dublă imersiune. Numele nu sunt simple coincidenţe, ci invitaţii la o posibilă reinterpretare autobiografică a poveştii.

Ca în orice roman de mici dimensiuni, care se petrece într-un cadru minimalist, izolat, cu numai două personaje, fiecare cuvânt trebuie tratat ca un obiect fragil. La Bogdan Coşa, am văzut asta mai ales în replici, în dialogurile dintre Tudor şi Irina, permanent marcate de tensiune. Sunt ca o muzică funerară difuză, pe care o auzi din spatele ferestrelor închise. Un gest din neatenţie ar putea să facă acea tensiune să crească brusc, de aceea pare că, alături de Bogdan Coşa, păşeşti tiptil spre un deznodământ pe care-l ghiceşti nefericit, deşi Tudor al lui este împins de la spate de un soi de plăcere a autodistrugerii:

„Făceam ce făceam şi duceam discuţia în zona asta, în care nu mă simţeam nici eu confortabil. Şi, în plus, o răneam. Ştiam foarte bine, dar nu mă puteam abţine. Ştiam că pe colţul mesei stă un pahar de cristal, dar de fiecare dată alegeam să mă ridic neglijent şi să-l văd cum se face cioburi în faţa mea.”

„Ultraviolenţă” mi se pare un roman de luat la plajă doar pentru faptul că este subţire şi nu-ţi ocupă loc în bagaj. Altfel, atmosfera din el îl recomandă mai degrabă pentru o seară ploioasă, când din cauza furtunii a dispărut până şi semnalul TV. Este un roman actual despre încurcăturile vieţii de cuplu, un roman la limita dintre ce gândim şi ce facem sau ce spunem. O recunoaştere a faptului că, în doi, determinante vor fi întotdeauna lucrurile care rămân nespuse.

Bogdan Coşa, „Ultraviolenţă”, Editura Polirom, 2017, 192 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro sau pe site-ul editurii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *