Un Don Quijote captiv – despre „O cale îngustă spre nordul îndepărtat”, de Richard Flanagan

La început, a fost haibunul poetului japonez Bashō din secolul al XVII-lea, Calea îngustă spre nordul îndepărtat, care, conform unui colonel, ar exprima, într-o singură carte, geniul spiritului japonez. Apoi, o poveste de dragoste cum numai în romanele clasice mai găseşti. După care, lagărul şi „calea ferată a morţii”, liniile metalice de 415 kilometri dintre Thailanda şi Birmania, chinurile, înfometarea, persecuţia, bolile şi morţii. În centru, ca un gândac prins în pânza unui păianjen, Dorrigo Evans – un chirurg australian, prizonier în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, obligat de japonezi să muncească, alături de camarazii săi, la acel proiect imposibil al japonezilor. Peste 100.000 de oameni aveau să moară în acel coşmar, în care Dorrigo Evans a intrat cu povestea sa de dragoste, încercând să supravieţuiască pentru a-i mai da o şansă.

Romanul, al cărui nume păstrează titlul haibunlui, a fost scris de Richard Flanagan, născut în Tasmania, în 1961, ca un omagiu adus tatălui său, supravieţuitor între australienii chinuiţi de japonezi pentru construirea căii ferate Burma Railway. Pentru a înţelege forţa stilului acestui scriitor, amintesc faptul că el este şi jurnalist şi regizor de film, unul dintre filmele la care a lucrat, ca scenarist şi regizor, şi care, de altfel, s-a bazat pe unul dintre romanele sale, Aplauze cu o singură mână, fiind nominalizat la premiul Ursul de Aur, la Festivalul de la Berlin.

Nu trebuie să mai fi citit ceva de Flanagan (Premiul Man Booker 2014) ca să înţelegi repede că forţa sa descriptivă şi intensitatea emoţiilor pe care ştie să le pună în pagină vin dintr-o îmbinare rară a calităţilor sale de artist. Foarte interesant este cum pune lirismul în context cinematografic. Imaginile sale sunt intense atât ca primă interacţiune, cât şi ca substrat, mai ales că în acest roman, el se concentrează pe trei planuri: viaţa acestui Dorrigo (cu iubirea sa secretă), chinurile prizonierilor de război australieni şi mentalitatea japoneză. Dorrigo este un Don Quijote captiv. Fuga sa continuă, pentru a-şi salva cât mai mulţi camarazi, fără să ştie dacă nu cumva reuşitele sale infime nu fac decât să amâne verdictul, este ca o luptă cu morile de vânt. Numai credinţa noastră în iluzii ne face să trăim…, spune medicul.

Dacă dai la o parte frumoasa şi aparent imposibila poveste de dragoste, pe care doar speranţa o mai ţine trează în mintea lui Dorrigo, şi dacă treci cu vederea (fără să poţi neglija) nenumăratele scene de cruzime la care sunt supuşi militarii australieni, rămâi cu o mărturie incredibilă despre camaraderie şi despre ciocnirea mentalităţilor. Spiritul nostru va rezista oricărei încercări, în timp ce spiritul lor va ceda fără drept de apel, spun japonezii, în timp ce australienii, prin care durerea aluneca precum ploaia pe tulpinile de bambus, ştiu că o fisură, cât de mică, îi poate doborî pe toţi: Fiindcă supravieţuirea, curajul, dragostea – toate aceste lucruri nu sălăşluiau într-un singur om. Fie sălăşluiau în toţi, fie mureau în toţi, şi oamenii odată cu ele; prizonierii ajunseseră să creadă că a abandona un singur om însemna să se abandoneze pe ei înşişi.

Richard Flanagan, O cale îngustă spre nordul îndepărtat, Editura Litera, 2015

Poţi cumpăra cartea de litera.ro.

 Sursa foto: evz.ro

3 comentarii la „Un Don Quijote captiv – despre „O cale îngustă spre nordul îndepărtat”, de Richard Flanagan

  • 15 octombrie 2015 la 14:55
    Permalink

    Am terminat-o şi eu astăzi. Am citit pasajele despre lagăr cu sufletul chircit, dar intrigată de complexitatea spiritului uman şi modul cum reacţionează în condiţii de război. Povestea de dragoste mi-a mers la suflet, mi-a amintit de emoţiile puternice transmise de „Scrisorar”. O carte de nota 10. O singură chestie m-a nedumerit: pe copertă scrie că Dorrigo primeşte o scrisoare care îi va schimba viaţa şi am tot aşteptat să primească scrisoarea. Acum îmi dau seama că se referea la scrisorile Ellei poate. În fine, acest mic detaliu m-a indus puţin în eroare şi m-a făcut să aştept în zadar această scenă.

    Răspunde
    • 15 octombrie 2015 la 20:30
      Permalink

      M-a luat valul cu primul comentariu pt că mai aveam de fapt vreo 10-12 pagini de citit. Îmi pierdusem speranța în existența acelei scrisori, nu aș fi crezut că va fi menționată în ultimele 3 pagini.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *