„Un erou al timpului nostru” – M. I. Lermontov

Am ajuns la eroul lui Lermontov nu de dragul său, ci mai degrabă din curiozitatea de a citi singurul roman terminat al acestui scriitor, considerat unul dintre cei mai influenţi romantici. Şi mai ales am ajuns la Lermontov cam în cheia modernităţii: domnule, scriitorul ăsta a murit la nici 27 de ani, ucis în duel! Cum ar fi să moară azi unul într-o situaţie din asta? Ar vinde mai bine ca Boia? Ar vinde, zic, măcar câteva luni…

Mai degrabă poet şi dramaturg, cu poeme de mare întindere, precum Cerchezii, Corsarul ori Îngerul morţii, cu teatru şi nuvele, Mihail Iurievici Lermontov a scos la iveală aici un alt fel de erou. Nu e cel din teatrele de operaţii actuale – nici nu avea cum, fiind vorba de alte vremuri – ci unul care s-a luptat pentru propria libertate de mişcare, pentru libertatea propriilor convingeri şi pentru o viaţă lipsită de constrângeri de orice tip.

„Oi fi eu prost, sau poate ticălos, nu ştiu; un lucru e cert, că sunt poate tot atât de demn de compătimire, poate chiar şi mai mult decât ea: sufletul mi-a fost stricat de lume, am o imaginaţie fără astâmpăr, inima mi-e avidă; pentru mine totul e puţin: mă obişnuiesc la fel de repede cu tristeţea ca şi cu desfătarea, iar viaţa îmi devine tot mai pustie pe zi ce trece; mi-a rămas o singură cale: să călătoresc.”

Peciorin, Grigori Peciorin, e un ofiţer de gardă dintr-un regiment încartiruit în Caucaz. Cum trece prin tot felul de aventuri, povestite în prima parte a romanului, printr-un intermediar, iar în a doua parte, prin lentila propriului jurnal, el pare chiar că nici nu-şi mai aparţine. Ai zice că excesul de libertate dăunează grav personalităţii, dar până la urmă exact aşa este Peciorin, un nestatornic, un călător, un veşnic schimbător. Eroismul său se raportează, în primă instanţă, la ceilalţi. El pare şi este altfel, pentru că se comportă diferit şi reacţionează surprinzător, pasionant, fără să ţină cont de îngrădiri sociale ori norme. El iubeşte, se duelează, spune adevărurile aşa cum le simte. Pur şi simplu, este.

Ulterior, iar acest lucru se distinge mai ales în jurnalul său, Peciorin se confruntă cu altă faţetă a noţiunii de erou: libertăţile sale se răsfrâng asupra celorlalţi. Orice erou frumos ţine la piept o doză de imaturitate, de care Peciorin devine tot mai conştient şi trăieşte drama conştientizării alunecând în fatalism:

„De multă vreme nu mai trăiesc cu inima, ci cu mintea. Îmi cântăresc şi-mi aleg propriile patimi şi fapte cu o curiozitate rece, dar fără să mă implic. În mine sunt doi oameni: unul trăieşte în adevăratul sens al cuvântului, cel de-al doilea gândeşte şi-l judecă pe primul; peste o oră, cel dintâi îşi va lua, poate, rămas-bun pentru totdeauna de la dumneavoastră şi de la lume, pe când cel de-al doilea…”.

O carte plină de viaţă, din care poţi învăţa că există consecinţe, dar şi că trebuie să trăieşti cu aripile-ntinse. În Cuvînt înainte, Lermontov a spus că „eroul” este „un portret alcătuit din viciile întregii noastre generaţii, în deplina lor dezvoltare”. Cred că romanul acesta ridică în mintea oricărui cititor dilema: ce e viciu şi ce e calitate când vrei să-ţi trăieşti viaţa în deplinătatea ei?

M. I. Lermontov, Un erou al timpului nostru, Editura Polirom, 2016, traducere din rusă de Leonte Ivanov, pagini: 208.

Foto: ilustraţie de Mikhail Vrubel, 1891 (crop), duelul dintre Peciorin şi Grushnitsky; sursa: commons.wikimedia.org

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *