„Viaţa şi aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război, 1908-1918” de Nicolae S. Şucu

Când scriu aceste rânduri, într-o dimineaţă de vară, într-un Bucureşti aglomerat, mă gândesc la domnul Şucu, ciobanul Şucu, născut român, dar adoptat prin uimitoare întâmplări de Bulgaria, cum stătea el singur în urmă cu 100 de ani şi scria într-un caiet, cu atenţie sporită, ca nu cumva să-l surprindă cineva.

Domnul Şucu era pe atunci în Bulgaria, la capătul câtorva ani de incredibile păţanii, şi scria în contra bulgarilor de care se cam săturase, deşi era căsătorit acolo şi mai avea şi copii. „Am oprit intrarea copiilor şi a soţiei în camera mea de scris”, povesteşte ciobanul, care, după zeci de pagini scrise deja, ajunge să-şi justifice demersul memorialistic. El spune că scrisul său nu este pentru a fi compătimit de cineva, pentru toate cele trăite şi supravieţuite, ci mai ales pentru a stârni niscaiva sentimente patriotice, în cei care vor avea şansa de a-i citi caietul:

„Poate că tot caietul meu are să se prefacă mâine, poimâine în cenuşe, dar trag nădejde că nu se va preface şi cel ce va ceti nu va mai părăsi patria, ca mine”.

Nicolae, unul dintre cei 13 copii ai familiei de ţărani Şucu din satul Măţău, de lângă Câmpulung-Muscel, a fugit încă de mic de acasă pentru a se face cioban. Spirit liber, nu prea i-a plăcut şcoala, ci mai degrabă aventura. Şi de aventură nu avea să fie ocolit deloc, dar deloc. Pe scurt, ciobanul Nicolae S. Şucu avea să participe din plin la ambele războaie balcanice, dar şi la Primul Război Mondial, pe fronturi diferite, în uniforma armatei române, dar şi, mai ales, în cea a armatei bulgare. La un moment dat, se află chiar în ipostaza de a lupta pentru bulgari împotriva românilor. Iar asta i se pare inacceptabil. Cu riscul de a fi pedepsit crunt, raportează generalului responsabil cu acea parte a frontului:

„D-le general, sunt de naţionalitate român, am fost un an pe frontul macedonean, am luptat cu tragere de inimă, dar astăzi, în contra României, nu mă lasă cugetul să trag foc, fiindcă am fraţi şi rude în armata română. Dacă e cu putinţă şi binevoiţi, daţi-mi o altă slujbă şi o voi îndeplini întocmai [cu] ordinul şi regulamentul militar.”

Nu a fost ferit deloc domnul Şucu de grozăviile războiului. Pe care nu le redă tocmai ca un Celine ori Erich Maria Remarque, însă în cuvinte simple el reuşeşte să poarte peste timp secvenţe de luptă pe care poate nici lui nu-i vină să creadă că le-a traversat.

„Am plecat în patrulare. Din cauza întunericului şi a necunoscutului loc am schimbat direcţiunea arătată de un locotenent al nostru, care-mi era şi comandant de companie. Nu am priceput că am schimbat direcţia. După un mers ca de vreo 2 kilometri, am fost luminaţi toţi de un reflector inamic. Noi ne găseam la 10-12 metri de tranşeele inamice. Un foc de mitralieră s-a auzit, şi a fost destul. 18 camarazi au căzut morţi. Pare că am fost toţi la un loc! Eu am căzut jos după un tufiş de frunză, dar am văzut că pe 6-7 camarazi i-au luat prizonieri.”

O viaţă deloc uşoară pentru Nicolae S. Şucu, un permanent pus pe drumuri, un tip de o inteligenţă nativă, cu un simţ al supravieţuirii demn de povestirile lui Bear Grylls. Căsătorit cu o bulgăroaică, cu care urma să aibă cinci copii, Nicolae trăieşte permanent între două familii, între două ţări, bătătorind cărarea în Dobrogea, o provincie în continuă discuţie internaţională în anii aventurilor sale.

Scrisul său foarte frumos caligrafic pare să-i aparţină altuia, unui bărbat care-şi cunoaşte calea, unui bărbat aşezat. Dimpotrivă. Când îl văd cu ochii minţii scriindu-şi păţaniile, îl văd puţin speriat, atent să nu fie suprins. Ar fugi, dar nu ştie unde. Timpul e mai tare ca el, războiul e mai puternic ca el. De asta fuge în scris. Scrisul este evadarea lui:

„Poate nici nu mă apucam de scris, dar văzând şi înţelegând cu cine am avut de-a face 8-10 ani, am prins o ură nemaipomenită şi pare că scriind îmi vărs o parte din focul inimii.”

Merite deosebite în publicarea caietului scris de Nicolae S. Şucu au Cristina Jelescu, care a stabilit textul, lucrat astfel încât să corespundă normelor actuale, şi Daniel Cain, care a descoperit manuscrisul în Biblioteca Academiei Române şi a reuşit să-l aducă la lumină, contextualizându-l şi explicându-l atât într-un studiu introductiv cuprinzător (pe vreo 50 de pagini) cât şi în note de subsol minuţioase. Cartea include fotografii după paginile scrise de Nicolae S. Şucu, precum şi instantanee din anii redaţi aici, pentru o mai bună imagine a perioadei povestite.

Prin efortul acestor oameni, dar mai ales datorită iniţiativei acestui cioban-aventurier, care mi-a amintit de Papillon, avem astăzi o carte specială, un document în care cititorul va regăsi zbuciumul de acum o sută de ani şi foamea de identitate a unor oameni mutaţi dintr-o parte în alta, după placul conducătorilor.

Nicolae S. Şucu şi-a dorit libertatea, dar s-a trezit înregimentat şi de multe ori în pericol de moarte. De asta, acum, când scriu netulburat rândurile acestea, parcă îl văd pe domnul Şucu puţin speriat, ascultând vântul şi încercând să audă orice pas care se apropie de uşa camerei lui. Dacă aş şti că ajung la el, i-aş transmite câteva cuvinte: „Mulţumesc, Nicolae S. Şucu, pentru că aţi scris! Caietul dumneavoastră înseamnă mult pentru mine, atât în privinţa rostului scriiturii, cât şi ca fotografie a timpului. Mulţumesc!” Şi cuvintele ar fi luate de vânt, aşa cum sunt toate cuvintele, şi s-ar pierde în praf, de o parte şi de alta a Dunării, către ambele familii care-l aşteptau cândva pe Nicolae S. Şucu.

Nicolae S. Şucu, „Viaţa şi aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război, 1908-1918”, ediţie de Daniel Cain, text stabilit de Cristina Jelescu, Editura Humanitas, 2017, 248 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *