Skip to content →

„Viteza luminii” de Javier Cercas

Se cuvine să menţionez încă de la început că am văzut romanul acesta recomandat de un scriitor. Cuvintele elogioase ale acestui scriitor – cunoscut, dar încă neatins de patima succesului – m-au determinat să cumpăr cartea, convins că el n-ar recomanda orice roman cu entuziasm. A contat, şi poate că-i cinstit să adaug şi elementul acesta, că „Viteza luminii” de Javier Cercas a fost finalist în cursa pentru IMPAC Dublin Literary Award în anul 2008, premiu în care am încredere de când am citit „Recolta” de Jim Crace (laureat în 2015).

„Viteza luminii” s-a dovedit un roman surprinzător de la un capăt la celălalt. Îl are în centru pe un asistent universitar spaniol cu aspiraţii de scriitor, care pleacă în Statele Unite, cu o bursă. Oraşul în care ajunge, Urbana, ar trebui să-i ofere experienţa şi tihna necesare unui creator, însă odată ajuns acolo universitarul îl întâlneşte pe un veteran al războiului din Vietnam, care predă la aceeaşi universitate, iar toată liniştea de care se gândea că va avea parte dispare foarte repede. Veteranul, Rodney Falk, se dovedeşte incubatorul unei poveşti excepţionale, care-l va acapara pe naratorul nenumit al acestui roman.

Mai întâi, Rodney se afirmă ca un mare, dar şi foarte pretenţios, iubitor de literatură. Te şi întrebi de unde are toate cunoştinţele teoretice pe care nu se sfieşte să i le împărtăşească naratorului precum un maestru unui novice. În prima parte a romanului, în consistentele întâlniri pe care le are cu Rodney, înainte ca acesta să dispară enigmatic – aşa cum va face de câteva ori –, naratorul va afla tot felul de lucruri despre meseria de scriitor. Va lua cunoştinţă, ca un amator, cu teoria noţiunii de succes – „e cu neputinţă să-i supravieţuieşti cu demnitate succesului” – şi va asculta tot felul de poveţe, care par să vină din partea unui scriitor de succes ori a unui editor experimentat.

Ulterior, curios să afle mai multe despre Rodney, naratorul va da peste o parte din trecutul său dur, de luptător în Vietnam. Aceea este povestea oarecum clasică, însă mereu răvăşitoare, a războiului redat de învinşi, Rodney trăind Vietnamul aşa cum alţii iau astăzi pulsul unor zone de conflict şi se întorc afectaţi de sindromul posttraumatic.

„E posibil să fi înţeles că niciodată n-ar putea să se mai întoarcă în ţara pe care o părăsise pentru a pleca în Vietnam, şi nu numai pentru că ea nu mai exista şi era alta, ci şi pentru că nici el nu mai era cel care plecase de acolo.”

Soldatul care se întoarce de la război şi, în loc să aibă parte de compasiune, este hulit, ostracizat, este suprapus în „Viteza luminii” scriitorului care se predă scrisului – aşa cum soldatul s-a predat ţării care l-a aruncat în luptă – fără să-i simtă consecinţele. Acestea se văd doar în timp. După ce se bucură de succesul din scris, naratorul îşi aminteşte de lecţiile lui Rodney legate de succes şi de vorbele lui Oscar Wilde, pe care i le-a luminat acelaşi veteran:

„În viaţă există două tragedii. Una, să nu obţii ce doreşti. Alta, să obţii”.

Sunt pagini de un realism feroce în cartea aceasta, mai ales cele în care sunt redate scrisorile trimise de Rodney din Vietnam. Dar este fărâma de secret cea care impresionează aici, fărâma care rămâne mereu nespusă, pentru a împinge naratorul mai departe şi mai departe, în ideea de a-l cunoaşte mai bine pe Rodney, dar, în fond, de a ajunge în intimităţile răvăşitoare ale meseriei de scriitor.

Romanul se scrie de la sine – acesta este un lucru pe care îl înţelegi abia la final – pe măsură ce naratorul îl tot caută pe Rodney. Iar în cursul acestei căutări, trecând prin pagini de o frumuseţe aproape perfectă în privinţa muzicalităţii frazelor, afli cât de multă realitate trece în ficţiune, dar şi cât de tare ajunge ficţiunea să afecteze viaţa unui scriitor. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva – conform spuselor lui Rodney – şi tu citeşti atât de mult tocmai pentru că interiorul tău tinde să facă din tine un scriitor:

„…niciun om normal nu citeşte atâtea romane ca tine dacă n-o face pentru a scrie romane până la urmă”.

Şi îţi pui, asemenea naratorului, tot felul de întrebări legate de responsabilitatea scriiturii, de capacitatea ei de vindecare a trecutului ori de momentul în care succesul scrisului tău se întoarce împotriva ta.

„Viteza luminii” vorbeşte şi despre fragilitatea perspectivei ori despre cum foarte mult în viaţă ţine de modul în care te înclini, te raportezi la un anumit moment pe care fie îl subapreciezi, fie îl supraapreciezi. Ajungi să spui, asemenea Alejandrei din „Despre eroi şi morminte”, că-ţi plac oamenii rataţi, pentru că ştii că ratarea înseamnă viaţă, şi mai înseamnă şi adevăr, şi asumare.

Nu războiul din Vietnam este cel care contează aici, deşi el îl transformă ireversibil pe Rodney, ci un soi de război cu limitele fiecăruia legate de adaptare. Când îi scrie tatălui despre prima perioadă de pregătire militară, Rodney remarcă primitivismul cazon şi faptul că, pentru a supravieţui („dacă voiam să ies viu de acolo”), trebuie să se dizolve în mulţime („gloată”) şi să fie mai brutal decât ceilalţi. Despre ceva similar cred că este vorba şi atunci când, pentru a ajunge din nou să scrie, naratorul acestui roman spune că:

„nu poţi scrie decât când scrii de parcă ai fi mort, iar scriitura ar fi singura cale de a evoca viaţa”.

Este aici un soi de sfidare a limitelor, o sfidare la limita conştiinţei, pe care o faci pentru a reveni în cercul vicios al supravieţuirii. Rezişti, chiar dacă te târâi, tocmai pentru a te înălţa din nou, şi te înalţi din nou conştient că vei ajunge iarăşi la pământ.

Recomand „Viteza luminii” celor care se visează scriitori, pentru construcţia ireproşabilă a romanului, dar şi pentru sfaturile foarte bune legate de scris, şi în egală măsură cititorilor „simpli” care caută o poveste extrem de bine scrisă despre război şi uitare, responsabilitate şi prietenie.

Javier Cercas, „Viteza luminii”, Editura Leda, 2009, traducere: Ileana Scipione, 240 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro şi libris.ro.

Published in citite

Leave a Reply

Comentează primul!

Notify of
avatar
wpDiscuz