Familia Prunn este menţionată documentar pentru prima dată la 1037, iar castelul care îi poartă numele a fost ridicat în jurul anului 1200. Ducele Ludwig al Bavariei a cumpărat castelul în 1288, iar ceva mai târziu, în secolul al XIV-lea, l-a cedat familiei Fraunberg vom Haag, care l-a modelat în stil gotic.
După moartea ultimului conte Fraunberg, istoricul şi consilierul ducelui Albrecht al V-lea, Wiguläus Hund, a descoperit în castel aşa-numitul „Prunner Codex”, al patrulea cel mai vechi manuscris al celebrei epopei eroice Cântecul Nibelungilor. În 1575, manuscrisul a fost transferat la biblioteca din Munchen, iar astăzi versiunea digitală a acestuia poate fi accesată gratuit pe site-ul Bayerische StaatsBibliothek (click aici).
Castelul oferă o privelişte foarte frumoasă, cu râul Altmühl care străbate valea şi cu posibilitatea de a explora pădurile din jur. Şi mai frumoasă ar fi o plimbare prin camerele castelului, lucru posibil când pandemia nu va mai fi o ameninţare. Până atunci, călătorul, care poate ajunge la Prunn doar cu maşina (o oră şi jumătate din centrul Munchenului), se poate bucura de câteva ore de plimbare prin împrejurimile castelului şi de priveliştea rară pe care domeniul o oferă.
Un mare roman despre prietenie și singurătate l-a adus în atenție pe scriitorul italian Paolo Cognetti, căruia i-a apărut deja a treia carte în limba română, la Editura Polirom. Cei opt munți (2017, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone) a deschis o serie remarcabilă, continuată de Băiatul sălbatic (2018, traducere din limba italiană de Corina Anton) și Fără să ajungi vreodată în vârf (2020, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone).
Despre cele trei cărţi, am scris în Suplimentul de cultură.
Ca un adevărat Robinson Crusoe, personajul lui Cognetti, pe care-l putem asimila cu ușurință scriitorului, se simte ca un stăpân pe moșia sa și învață tot felul de lucruri: să spargă lemne, să aprindă un foc pe furtună, să sape și să semene o grădiniță de legume, să mulgă o vacă și să facă baloturi de fân, dar ce îi reușește cu adevărat este să simtă pustnicia.
Îl tot chestionez pe Radu Paraschivescu de la distanţă de câteva săptămâni, pentru că am fost curios să aflu cum de s-a apropiat atât de mult de fotbal. Îl citesc în presa sportivă, îl urmăresc la televizor cum analizează meciurile şi îi citesc de câţiva ani cărţile. Un povestitor extraordinar şi în roman, şi în proză scurtă, jonglează la fel de bine cu tot felul de nume mai puţin cunoscute din fotbal, după cum ştie şi foarte multe poveşti din istoria „sportului rege”. Acesta a fost motorul discuţiei noastre, pentru care îi sunt recunoscător.
Interviul poate fi citit aici: citestema.ro (click pe link).
Fostă reşedinţă a ducelui Albrecht al III-lea de Bavaria, castelul Blutenburg a fost iniţial un conac la care se strângeau pentru vânătoare nobilii din regiune (prima referinţă documentară este din 1432).
40 de minute durează drumul cu bicicleta din centrul Munchenului, Marienplatz, până la Blutenburg.Sculptura ducelui Albrecht al III-lea şi a partenerei lui, Agnes Bernauer (amanta şi, posibil, prima soţie a ducelui), opera sculptorului Joseph Michael Neustifter (2013).
Ridicat foarte aproape de râul Würm, castelul a căpătat forma de care vizitatorii se bucură astăzi după ce Sigismund, fiul lui Albrecht, s-a retras la Blutenburg şi a adăugat complexului capela, un exemplu pentru stilul gotic care se practica în acei ani în Bavaria.
Capela a fost construită în anul 1488. Frescele de la exteriorul capelei sunt exemple pentru stilul gotic din Bavaria sfârşitului de secol XV.Pictura din dreapta îl înfăţişează pe sfântul Onufrie cel Mare (Onuphrius), la acea vreme patronul spiritual al oraşului Munchen, pictura din stânga, pe Adam şi Eva în Grădina Paradisului, iar în cea de deasupra intrării, Tatăl îţi ţine în braţe Fiul pe care l-a sacrificat pentru salvarea umanităţii.
Era a doua jumătate a secolului al XV-lea. În timpul războiului de 30 de ani, principala clădire a complexului a fost distrusă, dar a fost reconstruită între 1680-1681.
Ulterior, în secolul al XVI-lea, conducătorii locali şi-au pierdut interesul faţă de acest castel şi s-au mutat la Nymphenburg, iar pentru o scurtă perioadă Blutenburg a ajuns în posesia familiei Berchem. Tot complexul, care astăzi figurează ca un centru cultural al oraşului Munchen, a fost renovat între 1980 şi 1983 şi găzduieşte cea mai mare bibliotecă din lume pentru literatura dedicată copiilor şi adolescenţilor (include şi un muzeu Michael Ende, care merită o vizită separată). Biblioteca a fost iniţiată de un ofiţer evreu din armata SUA, Jella Lepman, în 1949, cu scopul de a-i educa pe copiii acelor vremuri în spiritul păcii şi al libertăţii. Iniţial, biblioteca era una mobilă şi se folosea de vehicule militare.
Intrarea în curtea castelului.
Castelul nu este foarte mare, dar arată extraordinar. Interiorul trebuie să fie grozav şi e de făcut o vizită mai atentă când situaţia o va permite. Deocamdată, la ceas de relaxare cu privire la pandemia de SARS-CoV-2, împrejurimile castelului, mai ales într-o zi însorită, sunt aglomerate, dar poţi sta liniştit pe malul lacului de lângă castel gândindu-te la ducii şi ducesele de altădată.
Memorialul evreiesc de la Blutenburg – Marşul morţii (autor Hubertus von Pilgrim) – aminteşte de marşul evreilor de la Dachau la Tegernsee din mai 1945.
La 40 de ani după ce Peter Matthiessen a publicat „Leopardul de zăpadă (Editura Polirom, 2019), Paolo Cognetti a găsit în această sursă documentară mai mult decât un imbold la drumeţie. Precum Matthiessen, Cognetti – ajuns la vârsta cărţii respective – a crescut la Milano şi a petrecut un timp la New York, pentru a se izola temporar la o cabană de la munte (Matthiessen în Valtellina, Cognetti în Valle dʼAosta) – aşadar nişte asemănări care nu i-au rămas indiferente lui Paolo Cognetti, care a făcut senzaţie cu „Cei opt munţi”, povestea lui despre prietenie, singurătate şi frumuseţea naturii.
Cu „Leopardul de zăpadă” în rucsac, pe care-l tot reciteşte precum un creştin Biblia, Cognetti porneşte într-un pelerinaj în Nepal, în jurul muntelui Kailash, considerat sacru. El este însoţit de o adevărată caravană, din care fac parte câţiva dintre prietenii săi, dar şi numeroşi localnici, plătiţi să care corturi ori lucruri necesare deplasării, şi cu toate acestea, pentru că au trecut mai mult de 20 de ani de la ultima lui ascensiune dincolo de 3 000 de metri, pentru Cognetti drumul acesta este o adevărată încercare.
Kailash, situat la graniţa dintre Tibet şi Nepal, are peste 6 600 de metri, aşadar povestea de aici nu este lipsită de acele clipe în care, fără pasajele „energizante” din cartea lui Matthiessen, scriitorului italian i-ar fi fost chiar foarte greu (îi revine răul de munte din copilărie – cine a citit „Cei opt munţi” ştie)…
Traseul îi permite lui Cognetti un soi de jurnal din care cunoşti, prin ochii lui, varietatea şi ineditul unor locuri care sunt parcă din altă lume. De asemenea, îţi dai seama că, după ce a ajuns un scriitor faimos şi după ce şi-a căutat liniştea de atâtea ori prin izolare, doar acolo, foarte sus, el a reuşit să devină parte din natură: „vântul, torentul, lumina, piatra erau din aceeaşi substanţă cu sângele meu, cu fibrele mele, cu organele mele şi rezonau cu ele, aşa cum toba călugărului îmi zguduise membranele. Bum, bum, bum: eu sunt făcut din asta, din asta, din asta. Muntele mă îndruma spre esenţă.”
Sunt tulburătoare scenele în care descrie ritualul local de înmormântare. De fapt, cu o astfel de scenă se şi încheie cartea: un mort este ars, iar cenuşa lui împrăştiată încet pe râu (în alte situaţii, morţii sunt făcuţi bucăţi şi urcaţi pe vreun vârf, pentru a reintra în natură odată ce carnea este ciugulită de păsări). Nimeni nu plânge, nimeni nu se vaită inutil, pentru că spiritul mortului, după nu mai mult de 50 de zile, se va întoarce în altă fiinţă. Şi este, în ciuda şocului nostru, ceva liniştitor şi plin de pace în toată ideea asta, deşi ne este atât de greu să o acceptăm. Cognetti a câştigat ceva înţelegere asupra umanităţii nu doar urcând pe munte, ci şi privind astfel de momente, pe care le descrie cu empatie.
Paolo Cognetti, „Fără să ajungi vreodată în vârf”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 152, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone
Pe la 30 de ani, bărbatul despre care este vorba în această carte se simţea vlăguit, pierdut şi descurajat. Mai mult decât atât, nu mai putea să scrie, iar scrisul era pentru el precum somnul sau mâncatul. Aşa că, luând în rucsac cele necesare, dar şi cărţi potrivite stării în care se afla, de Henry David Thoreau, Élisée Reclus şi Jon Krakauer, el a urcat în Alpii italieni, unde a închiriat o cabană pe la 1900 de metri altitudine, pentru a-şi da un soi de restart. „Îi spusesem (n.m. îi spune unei cunoştinţe, ceva mai târziu) că nu îmi plăceau regulile şi stăpânii şi că la oraş mă simţeam închis în cuşcă: dacă pentru a trăi aşa cum voiam trebuia să stau singur în creierii munţilor, ei bine, acceptam singurătatea în schimbul libertăţii pe care mi-o dădea.” Pentru acest bărbat, care spre deosebire de personajul principal din „Cei opt munţi”, bestsellerul lui Paolo Cognetti, nu are nume, asta înseamnă revenirea pe munte după 10 ani. Aşadar confesiunea şi notările cu aspect de jurnal, care corespund celor patru anotimpuri, implică şi câteva comparaţii în timp şi reflecţii cu privire la felul în care omul schimbă natura. Care natură e la fel de frumos descrisă ca şi în „Cei opt munţi”, pe fundalul unor relaţii umane de care povestitorul de aici nu are cum să scape.
Ironia face ca, în căutarea singurătăţii, bărbatul de aici să descopere că, de fapt, oamenii trag la el şi el trage la oamenii, pe cărări nebănuite. Ba chiar se alege şi cu un câine, Lucky, care ar fi trebuit să înveţe cum să îndrume nişte vite, însă el are un spirit mult prea liber ca să fie dresat. Fără să ştie când i se termină recluziunea, bărbatul redescoperă muntele şi plăcerea de a hoinări fără vreun scop clar. Chiar zice la un moment dat că avea un program foarte încărcat şi, fără să citeşti cartea, ai putea să nu-l crezi. Cum să aibă un program încărcat cineva care trăieşte singur pe munte? Însă el pierde şirul zilelor găsind moduri fascinante de a fi el însuşi între pământ şi cer. „Dormeam în haine care miroseau a supă de ceapă, a stufat lăsat pe foc ore în şir, a lână umedă şi fum de lemne – mirosul pe care aveam să-l păstrez îndelung ca pe un parfum de acasă.”
O scriitură la fel de ataşantă şi de plină de miez ca şi cea din bestsellerul „Cei opt munţi”, deşi parcă mai fragmentară, în acelaşi context clar autobiografic.
Paolo Cognetti, „Băiatul sălbatic”, Editura Polirom, anul publicării: 2018, nr. pagini: 200, traducere din limba italiană de Corina Anton
Când părinţii lui găsesc o casă dintr-un sătuc la poalele masivului Monte Rosa, Pietro, care are vreo 12 ani, nu este prea încântat să stea la munte câteva luni pe an. Are o relaţie rece cu tatăl lui, care preferă să plece singur pe munte, iar lui, ca oricărui băiat de la oraş, drumeţiile nu i se par cine ştie ce. Doar că totul se schimbă când îl cunoaşte pe Bruno, un băiat cam de aceeaşi vârstă, născut la munte şi crescut într-o comuniune cu natura care i-a dat dezinvoltură şi o aplecare spre dorinţa de a descoperi lucruri noi cu care-l molipseşte şi pe Pietro. Prietenia lor se va întinde pe zeci de ani şi va scoate la suprafaţă multe detalii despre familiile celor doi, în special despre taţii lor, detalii pe care ei, la rândul lor, le vor vedea propagate peste ani în propriul mod de a reacţiona la diverse situaţii. M-am racordat foarte bine la singurătatea despre care vorbeşte cartea lui Paolo Cognetti, la nevoia de a fi singur pentru a ţine totul la distanţă şi a avea o imagine de ansamblu, şi în acelaşi timp am empatizat cu durerea lui Pietro, care îşi dă seama că în vieţi ca a lui „nu te poţi întoarce pe muntele care se află în centrul tuturor celorlalţi şi la începutul poveştii tale”.
Pe Cognetti o să-l citesc cu atenţie şi în alte cărţi apărute la noi (la Polirom mai sunt deja alte două titluri sub semnătura lui) şi pentru că am descoperit metafore legate de cât de important este să te concentrezi pe ce vrei să faci în viaţă, cum e fragmentul acesta, în care Pietro ia primele lecţii de ascensiune montană de la tatăl lui: „Aveam câteva reguli clare de urmat: unu, să prinzi un ritm şi să-l menţii fără să te opreşti; doi, să nu vorbeşti; trei, la răspântii, să alegi mereu drumul care urcă.” Cognetti nu scrie complicat, însă ştie să intre în sufletul personajelor sale pe măsură ce te familiarizează şi cu natura şi cu frumuseţile ei. O lectură altfel, care-ţi face dor de munte şi de aer curat, dar care te şi emoţionează aşa cum numai cărţile mari (ori filmele foarte bune) pot să o facă.
Paolo Cognetii, „Cei opt munţi”, Editura Polirom, anul publicării: 2019, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, nr. pagini: 240
Am purtat cu Andrei Zbîrnea un dialog de la distanţă timp de mai multe zile, ba chiar săptămâni. M-a interesat pasiunea lui pentru Borussia Dortmund, am vrut să aflu detalii despre cartea trilingvă (română, daneză, engleză) simpatic numită Pink Pong, dar şi despre modurile în care poeţii de azi s-ar putea face mai cunoscuţi.
Interviul poate fi citit aici: citestema.ro. (click pe link)
Starnberg este un orăşel din Bavaria Superioară, de vreo 20 000 de locuitori, genul de staţiune liniştită în care să-ţi petreci măcar o zi pe cărări împădurite, într-o linişte perturbată doar de trilurile păsărilor şi de zgomotul valurilor (ca şi inexistente) lovindu-se de mal.
Însă Starnberg, unde se ajunge lesne cu trenul din centrul Munchenului (cu linia S6, fără schimb până la destinaţie, în 41 de minute), este cunoscut mai ales pentru faptul că în lacul Starnberger See şi-a găsit sfârşitul, în condiţii care, oficial, au rămas încă nelămurite, Regele Ludwig al II-lea al Bavariei, despre care am povestit ceva mai multe când am scris despre palatul şi parcul Linderhof.
Pe cărările străbătute în ultima sa zi de către Regele Ludwig al II-lea găseşti astăzi indicatorul către capela ridicată în memoria saIndicator din comuna Berg
După ce fusese trimis la castelul din Berg (comună vecină cu Starnberg), unde urma să fie consultat de doctorul Bernhard von Gudden (se considera că suferea de tulburări mintale), se pare că Ludwig a ieşit la plimbare împreună cu acest doctor, pentru ca, ulterior, ambii să fie găsiţi morţi în lac. Cel puţin asta e versiunea oficială, cum că regele ar fi vrut să se sinucidă, iar în urma încercării de a-l salva, doctorul şi-a pierdut şi el viaţa.
Între momentul în care Ludwig a fost înlăturat de pe tron (10 iunie 1886), de către o comisie care a considerat că el nu mai era capabil să conducă, şi deces (13 iunie 1886) nu au trecut decât trei zile, timp în care regele a fost arestat la alt castel, Neuschwanstein (unde, de altfel, se şi născuse) şi forţat să meargă la Berg, împreună cu un psihiatru.
La moartea sa, Regele Ludwig al II-lea avea numai 40 de aniPiatra de temelie a capelei a fost aşezată la 10 ani de la moartea regelui, iar capela a fost inaugurată în anul 1900O cruce marchează locul unde a fost găsit corpul regelui
Subiectul morţii sale este fascinant şi există multe păreri, chiar şi documentate (găsiţi aici un site, în engleză, care intră în detalii), care susţin că regele a fost împuşcat, însă nu o să merg acum pe această pistă, care sună bine ca punct de plecare pentru un roman conspiraţionist. Cert este că familia regală a onorat memoria lui Ludwig, chiar în locul morţii lui, ridicând o capelă pe o înălţime din apropiere, de unde se vede şi o cruce înfiptă la un an de la moartea lui Ludwig fix în locul în care a fost găsit.
O maşină întoarce în faţa porţii castelului (închis pentru public)Statuia scriitorului Oskar Maria Graf (1894-1967) din Aufkirchen, localitate vecină (născut în Berg şi emigrat în Statele Unite în 1938)
Parcul şi palatul Linderhof sunt proiecte ale unui rege interesant, dacă nu chiar ciudăţel, Ludwig al II-lea (sau Ludovic al II-lea, cunoscut drept „Regele Nebun”), care a condus Bavaria 22 de ani, timp în care muzica în regiune a fost extrem de bine promovată – Munchen ajunsese capitala europeană a muzicii, iar Richard Wagner unul dintre apropiaţii săi.
Proclamat rege la numai 18 ani (la moartea tatălui), Ludwig al II-lea avea să spună că politica şi chestiunile administrative l-au rupt prea devreme din lumea cărţilor. De altfel, el avea să rămână mereu ataşat de cultură şi de artă, un bărbat cam visător şi cum ar veni prea poet pentru cerinţele unui post atât de înalt. Dar asta nu l-a împiedicat pe Paul Verlaine să-l caracterizeze pe Ludwig al II-lea drept „singurul rege adevărat al acestui secol” – poate datorită pasiunii pentru poezie. Totuşi, pentru o bună imagine despre „personaj”, trebuie spus că Ludwig a lăsat o gaură imensă în bugetul regiunii încercând să-şi susţină proiectele şi apanajul, o gaură acoperită de guvernul local în câteva decenii.
Bustul regelui, la intrarea în parcul Linderhof
Ajuns pe tron în 1864, Ludwig a avut câteva proiecte ambiţioase, dar numai Linderhof, unde a locuit aproximativ opt ani, a fost finalizat în timpul vieţii lui. Este proiectul său de suflet, iar plimbându-te pe domeniu îţi poţi imagina cu uşurinţă de câtă linişte şi pace avea parte regele acolo.
Valea Graswang şi localităţile Ettal şi Oberammergau (unde este şi o şcoală NATO) sunt coordonatele importante de aici, la aproximativ 90 de kilometri sud de Munchen, în umbra Alpilor.
Este o bucurie pentru ochi şi pentru inimă să stai măcar câteva minute în parcul Linderhof, unul în care ţi se permite să mergi doar pe alei şi nu ai voie să calci pe iarbă. (Pont: dacă ajungi acolo cu maşina personală, ar fi bine să ai monede, pentru că parcarea nu funcţionează cu bancnote sau card; 2 euro/24 de ore, dar dacă nu-i ai, rişti o amendă)
Vedere către partea de nord a palatului
O fântână arteziană proiectează la zeci de metri înălţime un curent de apă spectaculos, la fiecare 30 de minute, iar după ce urci dincolo de „Fântâna Naiadelor” şi treci de bustul reginei Maria Antoaneta a Franţei, ai parte de o privelişte incredibilă, de care Ludwig al II-lea trebuie să se fi bucurat adeseori – sigur a ţinut mult la locul acesta, unii cronicari menţionând că el cam uita să ajungă la „birou”, adică la Munchen, ca să-şi vadă de treburile administrative.
Bustul reginei Maria Antoaneta a Franței
Pentru parcul Linderhof, Ludwig al II-lea s-a bucurat de creativitatea lui Carl von Effner, un grădinar dintr-o familie cu tradiţie în acest domeniu, care-şi dovedise priceperea în proiecte realizate la Viena, Potsdam, Geneva şi Paris. La Linderhof, von Effner a făcut un plan care corespundea parcului Versailles, la dimensiuni mult reduse, şi a îmbinat elemente specifice Barocului şi Renaşterii cu stilul grădinilor englezeşti. Şi palatul propriu-zis este inspirat de Versailles, arhitectul curţii Georg Dollmann fiind cel responsabil de lucrări.
Capela
Statuia zeiței Venus
“Fântâna Naiadelor”
Vedere către grădinile de pe terasă, din faţa fântânii arteziene
Domeniul este deosebit, foarte atent întreţinut şi este de vizitat repetat, mai ales că are câteva puncte de interes pe care să le studiezi mai atent: cabana de vânătoare a tatălui lui Ludwig, Maximilian al II-lea (reconstruită la vreo 200 de metri de cea originală, în timpul lui Ludwig), coliba lui Hunding, sihăstria lui Gurnemaz (ambele inspirate din operele lui Wagner), chioşcul maur şi casa marocană, repere care demonstrează deschiderea culturală a acestui rege „altfel” – se spune că prefera să meargă desculţ pe aleile de la Linderhof, că era treaz noaptea, când citea foarte mult, şi dormea ziua, dar şi că ar fi avut o casă într-un copac (un tei de 300 de ani) de la Linderhof, în care îi plăcea să ia „micul dejun” seara.
Legende multe legate de acest loc care merită (re)vizitat şi pentru a intra în camerele castelului, fiecare cu povestea ei. Când am vizitat parcul, castelul era închis din cauza pandemiei, dar şi pentru că aveau loc unele lucrări de amenajare în jurul castelului. Sigur o să mă întorc acolo, mai ales pentru a vedea sala oglinzilor, unde Ludwig stătea nopţile să citească la lumina lumânărilor. Şi îmi propun să ajung şi la alt palat, Berg, ultima lui „casă”. Ludwig al II-lea a murit, la vârsta de 40 de ani, în condiţii suspecte (o variantă ar fi sinuciderea în lacul din apropiere de Berg, Starnberg).
Acest site folosește cookies pentru îmbunătățirea experienței de navigare pe site, pentru înțelegerea felului în care vizitatorii săi consumă conținutul și pentru analiza traficului.De acord
