Categorii
(mini)cronici

„Singurătatea numerelor prime” de Paolo Giordano

Am aşteptat prea mult să citesc cartea aceasta foarte cunoscută, premiată şi ecranizată.

Romanul de debut al lui Paolo Giordano – scriitor pe care l-am descoperit, acum câteva luni, când i-am citit jurnalul de pandemie, „În vremea contaminării” – mi s-a părut mai uşor de citit decât m-am aşteptat.

Capitole scurte, propoziţii atent lucrate şi tăiate ca să susţină ritmul alert (deşi povestea nu cere neapărat un ritm deosebit), dar mai ales o poveste de dragoste mai puţin obişnuită stau la baza acestui roman care-şi merită aprecierile. Deşi, trebuie să o spun, pe mine finalul m-a descumpănit. Aş fi vrut altceva, dar e dreptul oricărui cititor să judece, aşa că nu voi divulga sensul acestui final…

Mattia şi Alice sunt doi tineri care suferă din cauza unor momente din trecut: Mattia şi-a pierdut sora în urma unei neatenţii, iar Alice a fost afectată de un accident de la schi. În linii groase, acesta este cadrul, însă psihologic cei doi au portrete mult mai atent construite decât în cele câteva cuvinte de aici. Fiecare poartă cu sine nişte traume şi va fi influenţat mereu de alegerile ori evenimentele din trecut.

Metafora din titlu e legată de faptul că relaţia dintre Mattia (un pasionat de matematică) şi Alice, deşi pare mereu posibilă, este blocată în permanenţă de ceva inexplicabil, aşa cum două numere prime (care se divid doar cu unu şi cu ele însele) sunt separate de numărul dintre ele. Distanţa pare mică, dar este de nedepăşit şi mi s-a părut foarte interesant cum a reuşit Giordano să pună piedici între Mattia şi Alice, deşi, cum am scris mai sus, aş fi vrut să nu procedeze chiar aşa. 😊

Romanul este simplu şi profund ca toate cărţile scrise cu măiestrie. Te face să-ţi pese, te enervează când soluţiile scriitorului nu sunt cele pe care le-ai gândit tu şi te face să te gândeşti la cât de importante sunt unele momente şi decizii din viaţă. „Alegerile se fac în câteva secunde şi consecinţele se plătesc în restul timpului rămas”, scrie undeva în carte. S-a mai spus, se va mai spune, dar niciodată nu va fi suficient pentru a nu mai face alegeri nepotrivite.

Paolo Giordano, „Singurătatea numerelor prime”, Editura Polirom, anul publicării: 2018, nr. pagini: 328, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone

Cartea poate fi cumpărată de la:

polirom.ro
libris.ro
elefant.ro
carturesti.ro
libhumanitas.ro

Fotografie reprezentativă: freestocks / Unsplash

Categorii
(mini)cronici

„Ghetoul interior” de Santiago H. Amigorena

Mi-a fost greu să înţeleg cum de a reuşit Santiago H. Amigorena să scrie această carte în maniera în care a făcut-o până când nu am citit despre ce mai face şi dincolo de scris cărţi. Ca să fiu cinstit, bănuiam că lucrează în domeniul filmului, pentru că prea a ştiut să taie în tiparul cărţii şi să lase o asemenea intensitate în atât de puţine pagini ca să nu aibă nimic de-a face cu industria cinematografică. Iar bănuiala mi s-a confirmat pe deplin: Amigorena este şi scenarist, şi producător de film, şi regizor, şi actor. Găsesc rar o asemenea alăturare de preocupări în aceeaşi zonă. Unde mai pui că a fost şi partenerul lui Juliette Binoche vreo patru ani? Dar asta e altă poveste…

Cronica mea, aici: citestema.ro

Categorii
(mini)cronici

# despre Jón Kalman Stefánsson, în Suplimentul de cultură

Jón Kalman Ste­fánsson, scriitor islandez care te sur­prinde de la primele pagini prin muzi­calitatea și lirismul prozei sale, a reușit să inventeze o voce. Ori poate nu să o inventeze, ci să o aducă la suprafață din adâncul său de poet, unde cuvin­tele sunt precum niște pești „mai vechi decât lumea, care descoperă taine înspăimân­tătoare în fundul prăpăstiilor“.

Din primul roman al trilogiei fiordurilor, Între cer și pământ (Editura Polirom, 2014, traducere din limba franceză de Magda Răduță), de altfel prima carte de acest scriitor tradusă la noi, aflăm printre altele că „vorbele sunt săgeți, gloanțe, păsări care-i răpesc pe vitejii din povești“, dar și că „uneori vorbele nu sunt nimic-nimic, numai zdren­țe obosite și găurite de ger, șubrede adăposturi pe care le calcă în picioare moartea și nefericirea“.

Da, trilogia este despre viață și moarte, despre dragoste și suferință, dar în primul rând ea este o mărturie copleșitoare a forței cuvintelor, a puterii lor de a influența existența, de a deplasa destinele unor oameni de la aparentul lor curs normal.

Textul meu integral despre Trilogia fiordurilor, aici: suplimentuldecultura.ro

Sursa fotografiei reprezentative: Suplimentul de cultură

Categorii
(mini)cronici

„Recviem vesel pentru tata” de Radu Paraschivescu

În „Recviem vesel pentru tata”, Radu Paraschivescu a prins nouă texte care au legătură cu tatăl său. Un tată când pontos şi cordial, când fixist şi pisălog, însă mai ales unul care şi-a păstrat până la sfârşit acea tandreţe care-l determina să-i spună soţiei „fetiţă”.

Cronica mea, aici: citestema.ro.

Fotografie reprezentativă de Steve Shreve pe Unsplash.

Categorii
interviuri

# cu Aurora Liiceanu, despre „Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate şi anonimat”

Mi-a plăcut să aflu atât de multe lucruri noi despre Greta Garbo din cartea dumneavoastră. Mi se pare o personalitate fascinantă tocmai datorită misterului în care s-a lăsat cuprinsă. Şi cum îmi este clar că aţi scotocit foarte multe dintre numeroasele site-uri care îi analizează viaţa, mă gândesc că aţi înţeles mai bine de ce, după ce s-a retras atât de devreme din cariera de actriţă (la numai 36 de ani), nu s-a întors în Suedia natală. Faptul acesta mi-a rămas neclar. De ce, dacă tot şi-a dorit anonimatul, nu a plecat din America, mai ales că a şi spus că acolo „nu ştii că trăieşti”?

Greta Garbo nu a părăsit America pentru că ea provenea dintr-o țară mică și, dacă ar fi rămas în Suedia, nu ar fi fost un star internațional. America pentru ea era o ascensiune într-o lume largă. Celebritatea ei s-a născut la Hollywood, și nu în Suedia.

Interviul meu cu Aurora Liiceanu, pe citestema.ro: aici.

Sursa foto Aurora Liiceanu: captură YouTube

Categorii
(mini)cronici

# despre David Grossman, în Suplimentul de cultură

Pentru David Grossman, autor care a fost recompensat cu numeroase premii internaționale (de ce nu și un Nobel în viitorul apropiat?), scrisul a fost terapia prin care a supraviețuit morții fiului său în război. Și-a regăsit rostul trăgând de firele personajelor sale, dar s-a și deschis uluitor în câteva cărți de o sensibilitate rară.

E de ajuns să citești câteva versuri din Căderea în timp sau să vezi cum se leagă subtil între ele căr­țile sale, ca să înțelegi că scriitorul, oricât de maestru ar fi în dirijarea destinelor pe care le inventează, rămâne tot la mâna arbitrarului și a suferinței de care nu scapă nimeni (să nu uităm că scriitorul israelian este ateu).

Textul meu integral poate fi citit aici: suplimentuldecultura.ro

Credit foto: Kobi Kalmanovitz

Categorii
(mini)cronici

„De mine viaţa şi-a tot râs” de David Grossman

Acum mulţi ani, David Grossman a întâlnit-o pe Eva Panić-Nahir, o femeie cunoscută în Iugoslavia, despre care s-au scris biografii şi cărţi documentare. Eva i-a povestit scriitorului despre trecutul ei, iar acesta, mult mai târziu, şi cu acordul Evei, a transformat totul într-o poveste, în care Eva devine Vera, iar această Vera este arestată.

Este toamna anului 1951, iar soţul Verei, Miloš, ofiţer în cavaleria mareşalului Tito, tocmai s-a spânzurat. Vera, evreică şi activistă în contraspionajul Armatei de Eliberare Naţională a Iugoslaviei, este forţată să semneze un document prin care ar recunoaşte că Miloš, ofiţer în cavaleria mareşalului Tito, ar fi fost spion sovietic al lui Stalin.

„De mine viaţa şi-a tot râs” (Editura Polirom, 2020, traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu) porneşte de la acest moment teribil, dar nu rămâne aici. Vera nu semnează documentul respectiv, pentru că dragostea pentru Miloš depăşeşte orice. Nici măcar ideea că fiica ei, Nina, va ajunge pe stradă, iar ea va fi nevoită să suporte chinul de la Goli Otok, „gulagul lui Tito”, nu o convinge pe Vera să trădeze.

Şi de aici practic începe romanul lui David Grossman, care leagă peste ani mărturiile Verei, ale Ninei şi ale lui Rafi (tatăl lui Ghili, Ghili fiind cea care povesteşte totul pe măsură ce ţine un fel de jurnal), cu tot felul de legături între Vera şi Nina sau între Rafi şi Nina. Totul poartă amprenta vinovăţiei, dar şi a nevoii de a explica anumite decizii. Peste acestea, dragostea, acea dragoste dureroasă, apăsătoare, pe care puţini reuşesc să o redea aşa cum o face David Grossman:

„câţi oameni de vârsta lui continuă să nutrească o dragoste atât de activă, de devotată, de câinească, o dragoste de-a dreptul înrobită, mizerabilă câteodată, şi încă în prezenţa unei singure părţi?”  

Două sunt palierele pe care a mizat Grossman în această carte. Primul este cel al călătoriei pe care Vera, Nina, Rafi şi Ghili o fac la Goli Otok, prilej de aduceri aminte, clarificări şi revelaţii emoţionante. Al doilea, linia feminină a cărţii, Vera-Nina-Ghili. Fiecare marchează o generaţie şi fiecare vede în felul său evenimentele din urmă cu câteva decenii.

Un roman apăsător, greu de dus, dar fascinant, care aminteşte de intensitatea din deja clasicul lui Grossman, „Până la capătul pământului”.

David Grossman, „De mine viaţa şi-a tot râs”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu, nr. pagini: 296

Cartea este disponibilă pe:

polirom.ro
libris.ro
elefant.ro

Fotografie reprezentativă: Hrvoje_Photography 🇭🇷 pe Unsplash

Categorii
(mini)cronici

„Îmbunătăţire” de Joan Silber

„Îmbunătăţire” de Joan Silber e fix genul acela de carte la sfârşitul căreia îţi spui „Ha? Ce a fost asta?”, pentru că într-un fel ţi-a cam plăcut, dar numai pe bucăţi, şi-n alt fel te gândeşti că ai avut de-a face cu altceva, cu un alt mod de a spune o poveste.

Cronica mea este aici: citestema.ro.

Joan Silber, „Îmbunătăţire”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 264, traducere din limba engleză de Mihaela Ghiţă

Cumpăraţi cartea de la:

polirom.ro
libris.ro
elefant.ro

Fotografie reprezentativă de Marvin Meyer pe Unsplash

Categorii
interviuri

# cu Ioana Pârvulescu, despre romanul „Prevestirea”

„Eu îmi urmez doar personajul, ca pe o călăuză” mi-a spus Ioana Pârvulescu, cu prilejul acestui interviu, menit să îndrepte atenţia cititorilor asupra noului său roman, „Prevestirea”, apărut de curând la Editura Humanitas. Un roman centrat pe un personaj cu rezonanţe biblice, Iona, călăuză într-un timp îndepărtat.

Interviul integral aici: citestema.ro.

Categorii
(mini)cronici

„Românii şi Europa. O istorie surprinzătoare” de Lucian Boia

Nu trebuie să-ţi fie simpatic Lucian Boia pentru a-i citi cărţile, care uneori, cum e şi cazul acesteia, nu sunt mai voluminoase decât o broşură ceva mai mare. „Românii şi Europa. O istorie surprinzătoare” vine ca o continuare firească a preocupărilor sale, materializate în foarte multe volume publicate în anii recenţi, unele dintre ele scandalizându-i pe unii sau pe alţii, în special pe ultranaţionalişti.

Cronica mea poate fi citită pe citestema.ro.

Cartea poate fi cumpărată de la:

libhumanitas.ro
libris.ro
elefant.ro