De ce, doamnă Barbery?

  •  
  •  
  •  
  •  

De ce, doamnă Barbery? Vă întreb, de ce a trebuit să vă purtaţi aşa cu Renee? Nu puteaţi să-i găsiţi un alt final romanului dumneavoastră?

Mi s-a părut atât de aiurea să mă prindeţi între coperte ca într-o veritabilă capcană, iar aproape de final, când vedeam că mai sunt doar câteva pagini – ciudat, dar nu am vrut să ştiu câte, doream să mai ţină plăcerea, să mai visez puţin – dumneata ţi-ai permis să o să-i faci așa ceva simpaticei portărese de care m-ai lipit de la primele pagini.

Așa ceva! Nu se face aşa ceva! Avea numai 54 de ani, tocmai îl cunoscuse pe Ozu, se înţelegea de minune cu Paloma, puştoaica pe care nu ştiu de unde aţi scos-o (aş vrea şi eu să văd copiii atât de geniali şi în realitate) şi parcă viaţa ei începuse să capete un sens. Nu mai voia să se joace de-a inteligenţa în singurătate, dar dumneata ai preferat altceva.

Mă enervează chestia asta, dar n-am ce face. Vă convine postura: aţi vândut cartea bine, nesperat de bine, sunteţi în topurile de profil din Franţa, staţi pe la Kyoto după cum vă pofteşte inima, iar eu mă oftic de moarte. Bine totuşi că nu i-aţi făcut și Palomei ceva similar!

Oare ce să înţeleg? Nu era loc pentru două genii pe planetă?

Ştiu. N-o să-mi răspundeţi niciodată. De-asta mă gândesc să vă fac o aroganţă: o să găsesc acel întotdeauna din niciodată. Parcă aşa ziceaţi, nu?

“…poate că asta e viaţa: multă disperare, dar şi câteva momente de frumuseţe în care timpul nu mai este acelaşi. E ca şi cum notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în niciodată.”

Muriel Barbery, Eleganţa ariciului, Nemira, 2009, 400 de pagini, traducere: Ioan Doru Brana

Carte disponibilă pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *