Ca o fugă spre sine

  •  
  •  
  •  
  •  

fiica-groparului_1_fullsizeRecomand cu cea mai mare plăcere „Fiica groparului”. E o carte care poate ţine loc de un curs de creative writing, care te face să râzi, să plângi (poate nu chiar la propriu, dar cine ştie, o fire mai sensibilă ar putea), care îţi trezeşte cele mai profunde emoţii şi te face să te gândeşti la problemele fundamentale ale existenţei. Cred că este o capodoperă şi orice tip de recomandare pozitivă nu ar fi exagerată.

Ea este Rebecca, mezina unei familii de evrei care fuge la timp din Germania celui de-Al Doilea Război Mondial. Se naşte pe vapor, în portul New York. „Tu te-ai născut aici, ţie nu-ţi vor face nimic” este replica lui Jacob Schwart, tatăl Rebeccăi, cel care, în Lumea Nouă, se angajează gropar într-o localitate micuţă. Povestea este savuroasă: cum crede Jacob (fost profesor) că este privit de americani, complexele care decurg din asta şi nebunia care-l cuprinde. Părinţii micuţei sfârşesc tragic, iar din acel moment pentru Rebecca începe drumul.
Separată şi de fraţi, devine eroina unui bildungsroman. Se mărită de două ori şi-şi dă seama că tatăl copilului său, care o bătea şi lipsea cu lunile de acasă, o dusese la un simulacru de cununie. Fuge ca Rabbit al lui Updike căutându-şi liniştea. Îşi ia alt nume, ascunde păcatele familiale în spatele noii identităţi care, speră ea, îi va aduce fericirea. Ajunge la bătrâneţe încadrată în societate, sub acel nume fals pe care nu-l mărturiseşte decât unei verişoare. Pe Freyda o ştia mai mult dintr-o fotografie veche. Au trecut decenii până când cele două au reuşit să lege corespondenţa, dar chiar şi sfârşitul cărţii le găseşte întrebându-se dacă ar fi oportună întrevederea.
Este un roman ca o fugă, ca o căutare a sinelui. Cine sunt, asta parcă se întreabă Rebecca, urmărită de virusul apartenenţei la comunitatea evreiască. În cele din urmă spune că jumătate din timp visează şi că este foarte fericită.
Dar ce drum lung! Şi ce fericire adâncă! Pe lângă aspectul de fugă permanentă, romanul ăsta este o trimitere şi către sensurile adevărate ale vieţii şi către lucrurile care contează cu adevărat. Să descoperi bucuriile mărunte, iată un lucru pe care doar suferinţa îl facilitează. Rebecca suferă imens, dar reuşeşte să găsească fericirea. Poate că asta e calea. De fapt, suntem mereu fericiţi, dar orbi. Supărările ne trag înapoi şi readuc dorul de bine, retrezesc semnificaţiile. Apoi, suntem din nou fericiţi, intrăm în firesc şi uităm de rău. Există totuşi şi suferinţe pe care nu le uităm niciodată, aşa cum se întâmplă cu Rebecca. Ea retrăieşte continuu durerea, fapt care-i permite să vadă frumuseţea din nimic.
Joyce Carol Oates, Fiica groparului, Curtea Veche, 2008

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *