„Detergentul” Antunes

„Iolanda, dragostea mea, duminica vieţii mele, te iubesc. Te iubesc şi cred, am pretenţia să cred, că-ţi înţeleg nerăbdarea, îmbufnările tale bruşte, pendularea ta între inteligenţă şi prostie, între abandon şi avânt, între inocenţă şi răutate, că-ţi înţeleg refuzul de a vorbi, împunsăturile tale copilăreşti, scârba ta faţă de mine. Vârsta şi ciocurile mele de papagal se interpun între noi ca un zid care te împiedică să mă stimezi, despărţiţi de atâţia ani de experienţe şi spaime pe care nu le-am împărtăşit, pe care nu le vom putea împărtăşi…

Iolanda, te iubesc. Te iubesc cu neputinţa ta de a mânca dulciuri, pe care o transformi într-o decizie personală, într-o deliberare trufaşă, iubesc pupilele tale pe care începe să le voaleze cataracta, rinichii tăi care suferă în tăcere, protestul pancreasului…”
Cam ăsta e ritmul din „Ordinea naturală a lucrurilor”. Un roman în care povestirile personajelor se întrepătrund misterios şi provocator, iar cititorului i se dezvăluie treptat câte o parte a realităţii, doar atât cât să-i stârnească pofta de mai mult sau pentru a întreţine farmecul de a descoperi necunoscutul. Nu ştiu dacă pot accepta că Antunes e cel mai bun scriitor portughez contemporan, aşa cum se precizează, sub citat din „Le Monde”, pe coperta a patra a cărţii. Pentru mine, există încă un Saramago viu şi nedescoperit în totalitate, care scrie cel puţin la fel de bine ca Antunes. Scriitorul acestui roman duce ideile mult în profunzime… Mă gândeam cu ce i-aş putea compara profunzimea şi efectul stilului, iar prima chestie care mi-a trecut prin cap a fost o reclamă la detergenţi. Ştiţi voi, genul ăla de detergent, în care nu ştiu ce coenzimă sau particulă atent testată în „laboratoarele noastre de la Paris”, îndepărtează şi cele mai adânci pete. Când scrie, Antunes mi se pare că intră precum detergentul până la firul intim al ţesăturii literare. Asta nu poate decât să te încânte şi să zâmbeşti în tine aşa cum se întâmplă la orice carte scrisă cu mintea şi sufletul arborate pe cel mai înalt catarg. Care ar fi „ordinea naturală a lucrurilor”? Aşa cum am înţeles-o eu de la Antunes, nu e niciun secret: omul se naşte, trăieşte şi moare. Aceeaşi poveste dintotdeauna, numai că altfel, inegalabil.

António Lobo Antunes, „Ordinea naturală a lucrurilor”, Humanitas Fiction, 2009

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *