Marea, paradisul uitat

Litoralul românesc e trist ca un soare acoperit de un prosop murdar. Şi, pentru a nu fi dezamăgit când ajungi la mare, drumul până acolo este însoţit de mizerie. Te uiţi de-a lungul trenului şi vezi cum fac dragoste gunoaiele cu şinele. Muncitori care ar trebui să contribuie la construirea (sau recondiţionarea) căii ferate, stau şi privesc a pagubă curgerea de râmă a vagoanelor. Par pustiiţi. Singuri în deşertul de fiare şi bolovani, românii în salopete uzate sunt copiii vitregi ai unei ţări plecate în exil. Totul pare şters, un film ţinut prea puţin sub revelator.

Algele se lovesc de mal. Marea îşi scutură pletele ude şi miroase a carte veche răsfoită de analfabeţi. Vine unul şi tulbură cerul cu o ştire seacă: „Deci doar acum mai puteţi procura bilete cu locuri şi rânduri rezervate la megaspectacolul în care inegalabilul…” şi urmează numele unui manelist asezonat cu vreo 77 de „artişti celebri”. Nu se înghesuie nimeni. Vin cei cu porumbul fiert, cu gogoşile sau merele glazurate. Invariabil, intermediarii sunt romi (scriu cu un „r” uite-aşa, pe-al doilea oricum şi-l agaţă singuri la gât).


Pescăruşii, aceşti ambasadori permanenţi ai paradisului uitat, jonglează cu aerul veseli ca părinţii care dezvoltă la mal proiecte imobiliare din nisip pentru prinţi şi prinţese. Alături, doi copii şi-au lăsat în urmă colacul roz şi se îmbrăţişează sub privirile amuzate (oare?) ale familiilor. Montague şi Capulet? Cine ştie ce va fi să fie?
Şi valurile curg. Resturile „uitate” de oameni se odihnesc în pubele depăşite, iar între apă şi gunoaie populaţia îşi vede de bronz. Din când în când, câte unul iese la scăldat sau la „adăpat”. Când vine vremea, îşi ia catrafusele şi pleacă prin staţiune, către locurile private, securizate cu ajutorul mijloacelor moderne.
La duş, nisipul se desprinde de roşeaţă şi se prăvale pe albul pătruns de rugină al căzii, alunecă înmuiat spre gura de curgere, după care, preluat de canale, ajunge în zone bine puse la punct de edili.

Nisipul este în regulă, acelaşi de atâţia ani, suportând tălpile amorezaţilor de mare. Pe alocuri fin, în alte părţi nelipsit de scoici, nisipul este mai curat decât staţiunea. Lumina nu ajută orizontul care miroase. Îhhh!!! Vecinul şi-a scos gunoiul la uşă. Pe tron, două scutece surâd parfumate. Încă e vară. Şi concediu. Iar viaţa e frumoasă, mai ales când vine seara şi laşi marea pentru lac. Departe, farul face pe santinela pentru că soarele trece la somn. De veghe, românii se îndreaptă către chioşcurile cu nimicuri, cască gura la indienii în maieuri de bumbac veniţi pe litoral pentru un ban cinstit şi uită de griji, aglomeraţie, rate sau şefi. Se culcă devreme pentru că, la prima oră, trebuie să prindă din nou soarele sub prosop. Şi o iau de la capăt cu proiectele imobiliare, inimile străpunse de săgeţi din nisip, pofta de porumb fiert, mere glazurate sau gogoşi, scăldatul şi invitaţiile la megaspectacole.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *