Ca o bijuterie scumpă

  •  
  •  
  •  
  •  

Cătălin Dorian Florescu, acest scriitor elveţian de origine română, s-a lăsat destul de greu prins de amabilitatea bibliotecii mele. Nu ştiam mare lucru despre el. Doar văzusem că există pe unul dintre rafturile librăriei Cărtureşti-Verona, preferata mea din Bucureşti. (By the way – Mutu a jucat la Verona şi cică într-o vreme citea „Idiotul”… Şi-o fi procurat volumul de la librăria „mea”?)

Aşadar… Cărtureşti… Dorian Florescu… A fost doar un nume de pe raft, până când o prietenă (căreia nu ştiu dacă e bine să-i divulg numele) mi l-a recomandat. Aşa cum o făcuse, de pildă, şi cu Michael Ende şi a lui „Poveste fără sfârşit”, o carte dulceagă pentru orice copil mare. Acceaşi prietenă m-a convins şi cu William Styron, „Alegerea Sofiei”, iar lista ar putea continua. Am căpătat încredere în recomandările ei şi eram sigur că acest elveţian-român sau român-elveţian nu are cum să mă dezamăgească.

Aşa că am mers la librăria mea preferată şi l-am căutat din nou pe Florescu. L-am găsit în două exemplare din „Drumul scurt spre casă”. Unul avea preţ 10 Ron, celălalt vreo 30 şi ceva. Sigur că m-am dus să întreb care e preţul corect. Când au văzut cartea, domnişoara de la ghişeu şi o altă doamnă care tocmai plătise nişte volume m-au întrebat surprinse, aproape simultan: „Dar unde aţi găsit aşa ceva?”. Parcă pusesem mâna pe o bijuterie scumpă. M-am considerat norocos să aflu că trebuia să dau doar 10 Ron pentru o carte recomandată de prietena mea.

Şi am citit-o. Şi o recomand la rândul meu, pentru că acest scriitor este de neneglijat în literatura noastră contemporană şi pentru că, prin acest volum, priveşte România cu ochii străinului. Mi l-am amintit pe Filip Florian din „Zilele regelui”, cu a sa fotografie a pământului românesc din secolul XIX realizată prin personajul Joseph Strauss. Florescu priveşte România, ca unul plecat în 1982 din ţară şi reîntors la scurtă vreme după revoluţie. El nu surprinde doar românul pur la început de democraţie, ci aduce elemente comparative privind starea de fapt a vremii din Elveţia şi Ungaria, iar ideea cu care am rămas, asta ca să încerc să fiu scurt, este cea pe care am folosit-o şi în articolul „Drumul scurt spre respect”: nu trebuie să mergi kilometri pentru a retrăi copilăria, ci trebuie să cauţi bine printre amintirile din cutia craniană. „Eroul” lui Florescu îşi dă seama că lumea copilăriei sale s-a îngustat şi foloseşte drumul Zurich-Timişoara-Mangalia pentru a reuşi să-şi ducă viaţa mai departe, pentru a scăpa de blocajul amintirilor.

Ca să nu mai “filosofez”, reproduc un fragment pe care cred că e bine să-l aduc în faţă pe acest blog, mai ales că e vorba de un militar:
„şi-a amintit că la spital, lângă patul unchiului, zăcuse un bărbat tânăr. Unul proaspăt, cum zisese infirmiera, vrând să se-nţeleagă un accidentat adus chiar atunci. Acela ar fi avut nevoie de mult sânge… Dar n-aveau sânge pentru el, fiindcă în zilele de sărbătoare laboratorul de hematologie şi depozitul de sânge conservat erau închise. Medicul nu ştia ce să facă şi a ridicat din umeri… Fiecare trebuia să aibă grijă singur de bolnavul lui, să-i aducă mâncare, să-l hrănească, să-l spele, să-i schimbe hainele şi să cheme pe careva dacă se-ntâmpla ceva. Tatăl tânărului, ofiţer îmbrăcat în uniformă, striga că putea să aducă şi-un camion cu soldaţi care să doneze sânge pentru fiul lui. O oră mai târziu, în curtea spitalului a sosit un camion cu soldaţi, toţi tineri şi cu sânge sănătos în vine, fără îndoială… Soldaţii stăteau acolo, fumau şi transpirau, iar ofiţerul a început să strige iarăşi că era timpul să se facă ceva, că acum aveau sânge. Dar închis însemna închis, cei care răspundeau de treburile astea nu erau de găsit şi soldaţii s-au întors la cazărmile lor. Bărbatul în uniformă a urlat până ce i s-a făcut rău şi a fost nevoie de o injecţie ca să-l liniştească. Când tânărul a murit, tatăl lui dormea alături de el”.

Cătălin Dorian Florescu, „Drumul scurt spre casă”, Polirom, 2006

Citeşte şi:

0 comentarii la „Ca o bijuterie scumpă”

  1. Ma bucur mult ca ti-a placut Catalin Dorian Florescu! Si daca ti-a placut "Drumul scurt…", in mod cert iti va placea si "Maseurul orb", a aceluiasi Catalin Dorian Florescu, o carte in care personajul principal orbeste in copilarie pentru ca, desi amenintat de doctori ca acesta va fi deznodamantul, nu se opreste din citit pana nu isi pierde definitiv vederea. Ultima carte citita cu propriii ochi: "Anna Karenina". Sa-ti mai spun ca, desi orb, acest maseur detine o comoara pe care si-ar dori-o atat de multi oameni: o biblioteca de peste treizeci de mii de volume, editii vechi, pretioase, aparitii noi, scriitori britanici, americani, germani, istorici, filosofi, cu alte cuvinte, tot ce si-ar putea dori un pasionat de lectura. Proprietarul bibliotecii fiind orb, se naste, firesc, intrebarea: De ce? De ce treizeci de mii de carti, din care nu poti citi nici macar una? Raspunsul la acest "De ce?" il gasesti, desigur, in carte…

  2. Astept curios sa citesc si "Maseurul orb". Incerc sa-mi dau seama cum e sa stii ca stai printre 30000 de carti, dar ca nu le poti citi… Doamne fereste!

  3. Solutia o gasesti chiar in Maseurul orb! Si inca ce solutie! Si ce descriere a intregului proces si a relatiei maseurului cu toate cartile!!!

  4. ce o sa faci cand o sa aduni atat de multe carti, incat nu o sa mai ai unde le pune? daca nu le recitesti, ce rost are sa le pastrezi?

    1. …pai ai putea sa le dai cu imprunut sau sa faci un schimb atunci cand ai ocazia….
      Oricum, imi plac replicile si ideile tale; am o banuiala, ca nu ai noroc de un context care sa le faca mai apreciate, si tot asa, si pe tine…

      1. @Mira
        Sunt persoane carora le imprumut, pentru ca stiu cum se poarta cu cartile.
        Multumesc. Contextul si norocul se leaga de destin. Sunt apreciat exact atat cat trebuie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *