“Febra stadioanelor” de Nick Hornby

  •  
  •  
  •  
  •  

Când am citit „Febra stadioanelor” mi-am amintit de multe lucruri. Probabil, şi-a făcut simţită prezenţa nostalgia fotbalistică, o chestie cu care sunt dotaţi numai cei infestaţi. Aşa se spune despre cei cărora le place fotbalul, nu? Microbişti… M-am gândit la un banner valabil pentru suporterii din Cluj-Napoca: „Mamă, te iubesc, dar nu mai mult decât pe «U»”, dar şi la clasica afirmaţie a legendarului Bill Shankly: „Unii oameni consideră fotbalul ca o problemă de viaţă şi de moarte. Nu sunt de acord cu această atitudine. Îi pot asigura că este o problemă mult mai serioasă”.

Pentru Nick Hornby, fotbalul înseamnă obsesie. Nimic nu se întâmplă în viaţa lui fără a fi raportat la „sportul rege” şi la echipa Arsenal Londra, cea de care s-a ataşat ireversibil de pe la vârsta de 11 ani.

Prin „Febra stadioanelor”, el nu scrie numai o declaraţie de dragoste la adresa fotbalului, ci merge mai departe, intră în profunzime cu această obsesie până acolo unde mintea omului nu trebuie înţeleasă doar prin prisma pasiunii faţă de fotbal, ci mai ales prin orientarea cu toată energia spre ceva. Fiecare zi din viaţa lui este acaparată de gânduri calibrate în acord cu tensiunea Arsenalului şi sunt momente esenţiale în viaţa fiecăruia pe care scriitorul le tratează punând înainte prezenţa pe stadion. Pierde prieteni pentru că nu are timp de întâlniri (joacă Arsenal), iubitele nu au şanse pe termen lung nici dacă îşi exprimă vădit pasiunea pentru fotbal (aici intervine orgoliul masculin şi protecţia spaţiului vital), ba chiar şi relaţia cu un posibil copil este privită prin aceeaşi lentilă. Ce mă fac dacă odrasla ţine cu altă echipă decât Arsenal?, se întreabă Hornby.

În stilul lui Shankly, Nick Hornby constată că „fotbalul nu e o evadare sau o formă de divertisment, ci o versiune diferită a lumii” şi crede că mergând la meciuri a învăţat „valoarea de a investi timp şi emoţii în lucruri pe care nu le pot controla şi de a aparţine unei comunităţi ale cărei aspiraţii le împărtăşesc total şi necritic”.

El este conştient de influenţa retardantă a fotbalului, dar nu se poate opune. Este obsedat şi tot ce face în această carte este o descărcare a tensiunii duse în timp. Nu caută scuze pentru ceea ce unii ar putea privi drept o pasiune puerilă. Pur şi simplu îşi explică nişte trăiri, stări de maximă bucurie sau tristeţe, pe care nu le-a mai întâlnit în niciun alt domeniu. De fapt, el chiar spune că „nimic nu contează niciodată, în afară de fotbal”.

Şi pentru că tot am vorbit despre nostalgia fotbalistică, trebuie să mai spun că mi-a trecut prin minte filmul drumului spre tribune pe când eram cam de vârsta lui Hornby. Stadionul era la vreo 10 minute de casă. Cum biletele se cam scumpiseră, tata mă lua de mână şi mă ducea într-o zonă din afara vederii paznicilor. Intram printr-o gaură din gard şi dădeam de schele. Îmi spunea că aia avea să fie nocturna. Căutam becurile, dar nu le vedeam din cauza tufelor care crescuseră printre schele. Probabil că nici nu erau acolo… Ei, şi aşa, ghemuiţi, încercând să ocolim scaieţii, ajungeam în spatele tribunei a doua, fericiţi că ne rămăseseră bani de seminţe. Când nu ne mergea schema, adică era astupată gaura noastră sau vreun paznic plictisit se plimba exact pe traiectul nostru, tata spunea că oricum nu erau bune, «au făcut ţigăncile pipi pe ele».”

Cei ahtiaţi după fotbal îl vor înţelege perfect pe Hornby, iar cei care nu simt nimic pentru fotbal, îl pot citi în ideea de a vedea şi analiza comportamentul unui individ condus în viaţă de o pasiune.

Nick Hornby, “Febra stadioanelor”, Editura Polirom, 2004, 336 de pagini

 

Citeşte şi:

0 comentarii la „“Febra stadioanelor” de Nick Hornby”

  1. Doamne, asa m-apuca si pe mine cateodata nostalgia… Si mi se face asa un dor de mirosul ierbii proaspat tunse, amestecat cu mirosul de vitamine si de creme folosite de fotbalisti, ca-mi vine sa-mi iau nepotii de mana si sa-i duc in Giulesti… Dar cand le fac propunerea, ei incep sa-mi povesteasca de super-eroii lor, de gormiti, de bakugani… Si ma las pagubasa… Iar fara niste copii alaturi, fotbalul e departe de a mai insemna ce insemna pe vremea cand invatasem toate refrenele de imnuri ale echipelor bucurestene!

  2. "Daca m-as uita in fiecare seara la meci, sotia ar crede ca sunt nebun de legat! Cum sa-i explic ca-i mai mult decat o chestiune de viata si moarte?"

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *