„Ţi-ar plăcea să te naşti într-o familie dictatorială?”

SupleantulÎntr-un articol publicat de revista „Magazin” din 17 martie 1973, regretatul George Pruteanu spunea că scrisul lui Petru Popescu „decurge cu o ‹‹căutată›› naturaleţe”. Este observaţia pe care am făcut-o la primul contact cu „Supleantul”. „Pătratul calităţilor sale de artist”, adăuga George Pruteanu, este format din „sinceritate – lirism grav – receptivitate la idei – fluenţa story-ului”. Cam aşa e Petru Popescu şi în „Supleantul”, primul său roman în limba română după treizeci de ani, aşa cum a mărturisit în „Q-magazine”.

E un scriitor special acest Petru Popescu, iar lucrul ăsta nu-l stabilesc eu, novicele, ci stilul „Popescu”, neglijat pe nedrept de piaţa literară românească din ultimii ani. Se spune despre el că scrie „americăneşte”, furibund, că ştie să amplifice tensiunea. E adevărat totul, mai puţin treaba asta cu a scrie „americăneşte”, din care eu înţeleg peiorativul lui „comercial” (dacă a scrie comercial are şi o latură pozitivă, pentru balans). Numai că Popescu are profunzime. „Este realmente şi poet”, cum scria George Pruteanu.

Am văzut în „Supleantul” un exerciţiu de curăţare a sufletului. Cred că povestea dragostei dintre scriitor şi Zoe Ceauşescu a stat ascunsă într-un sertar interior prea mult timp, iar romanul a apărut din nevoia de mărturisire. Nu oricine se îndrăgosteşte de fiica unui dictator… Pare, într-adevăr, o temă de spart topurile comerciale. La fel de adevărat este însă faptul că domnişoara respectivă nu prea juca rolul de prinţesă, de favorizată a sorţii. Zoe gândea altfel, se exprima altfel şi avea calităţi probate, printre alţii, de colegii de serviciu care au ajutat-o în perioada în care statul s-a spălat pe cap de ea. Nu mi se pare scandalos să scrii un astfel de roman şi nici nu cred că „Supleantul” îi va ştirbi lui Petru Popescu simpatia pe care o avea în rândul românilor care l-au citit înainte de exil, aşa cum a fost de părere Mihaela Butnaru, pe bookblog.ro. Totuşi, nu m-ar surprinde să se întâmple şi aşa ceva, pentru că suntem, aşa cum spunea cineva recent, un popor care nu ştie să-şi asume trecutul. Un popor fără trecut şi, prin urmare, fără viitor. Dar asta e altă poveste.

Dincolo de acţiunea romanului, care se apleacă spre relaţia dintre Zoe şi Petru, fuga scriitorului, condiţia femeii de rând din România ceauşistă şi drama artistului apăsat de limitările regimului, o întrebare mi se pare obligatorie: „Ce am fi făcut fiecare dintre noi dacă ne-am fi născut în familia Ceauşescu, aşa cum s-a întâmplat cu Zoe?” Şi, mă rog, derivând din această întrebare, ce-ar fi dacă am chema populaţia la un referendum pe tema „Ţi-ar plăcea să te naşti într-o familie dictatorială?”

Citind „Supleantul”, regret că Zoe Ceauşescu a murit şi mi-e ruşine pentru ţara asta că nu a ştiut nici înainte de Crăciunul anului 1989, nici după, cum să trateze situaţiile limită şi să dea dovadă de transparenţă, echilibru şi eleganţă. Zoe nu a reuşit să-şi deshumeze părinţii ucişi după un pseudoproces grăbit şi profund românesc. Pentru că aduce în actualitate o femeie condamnată la nedreptate încă de la naştere, Petru Popescu este un scriitor curajos. Şi, după mine, asta ar trebui să-i aducă simpatia cititorului român.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *