Despre cei mai buni prieteni ai omului

  •  
  •  
  •  
  •  

Probabil nu voi îndrăzni niciodată să-mi iau vreun animăluţ de casă. Trecând peste avantajul de a avea un partener de joacă şi destindere, mă gândesc câte necazuri pot rezulta din mizeria pe care o astfel de distracţie o produce: păr şi resturi domestice prin locuri ferite de ochiul ager al aspiratorului, papuci „redecoraţi” de colţii simpatici ai micuţului sau mirosul neplăcut care se imprimă în covorul pătat „din greşeală”. Apoi, n-aş putea să-l ţin numai în casă. Aş avea mereu în cap dorinţa lui (sau a ei) de a ieşi la plimbare. Şi atunci, cum aş gestiona o cerere în plus, atunci când nici măcar nevoia mea egoistă de timp nu-şi mai găseşte acoperirea? Pur şi simplu, un animăluţ ar avea de suferit, deci mai bine nu.

Poate că în viitorul îndepărtat, când oamenii cu serviciu normal şi salariu de la stat îşi vor putea ridica propria casă (Doamne-ajută!), mi-aş îngădui plăcerea unui câine de curte. Dar atât!… Până atunci, îi privesc pe alţii cum îşi plimbă „partenerii” şi mă mir de potrivirea fizică imposibil de neobservat dintre stăpân şi câine. Mi se pare că teoria aceea cu sufletele pereche se vede cel mai bine într-o astfel de situaţie. Rareori, într-un cuplu de oameni este evidentă asemănarea aceasta. La noi, e mai mult o potrivire sufletească, dar între om şi câine există chiar trăsături comune, în special în privinţa ochilor. Mi se pare uluitoare şi inexplicabilă relaţia asta, aşa cum sunt surprins şi de inteligenţa animalelor (mai ales a câinilor).

De când ne-am mutat, pe noua noastră stradă sunt vreo două case locuite de rromi. În ciuda acestui fapt, zona este liniştită. La una din cele două case, s-au aciuat vreo doi câini foarte deştepţi. La început, ne lătrau de treceam pe partea cealaltă, printre maşini, atenţi ca nu cumva „bestiile” să apară de undeva. După câteva zile, nu ştiu ce au învăţat de la noi (ADN-ul, grupa sanguină, mirosul sau căldura corpurilor noastre) că, de atunci, când ne apropiem de ei, ne privesc şi nu mai zic nimic. Nici un ham, nici un colţ cu salivă, nimic. Faza interesantă e că pe orice alt trecător, în afara celor care vin constant în zonă, îl latră de zici că e sfârşitul lumii. Iar la capitolul ăsta intră inclusiv maşinile care nu aparţin proprietarilor de pe stradă. Cel puţin ciudat, nu?

Treaba asta îmi confirmă faptul că animalele pot fi de foarte mare ajutor, dar nu mă convinge să deplasez distracţia din stradă în casă. Pe de altă parte, îmi amintesc mizeria pe care o lasă în urmă în fiecare dimineaţă animăluţele domesticite scoase la plimbare de stăpânii grijulii şi-mi vine să-nghit în sec. Apropo, fază de notat pentru România: am văzut, în sfârşit, un cetăţean strângând cu un carton mizeria câinelui său. Cum ar zice PRO TV-ul, Jos Pălăria!

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *