Nici o privire

  •  
  •  
  •  
  •  

Între scriitorul pe care am avut plăcerea să-l cunosc la Festivalul Internaţional al Literaturii şi cel pe care l-am regăsit în paginile romanului „Nici o privire” l-aş alege pe primul. Deschis, zâmbitor şi amabil, pe 28 octombrie, Jose Luis se pupa cu toate doamnele şi domnişoarele care doreau un autograf. I-am cerut câteva cuvinte pentru soţie, iar el a scris „com a estima” („cu respect”, cred) ceva despre o poveste de dragoste pe care aveam să o găsesc în carte. Eram convins că romanul avea să-mi placă, mai ales că părea istoria unei relaţii redată foarte sensibil şi profund.

Au fost 259 de pagini intense, poate chiar prea intense. În centru e taverna lui Iuda, o poiană a lui Iocan din care porneşte sentimentul general de frică sub care se derulează acţiunea. În acel loc, Iosif este ispitit de Diavol (care, printre altele, oficiază şi căsătoriile) cu privire la infidelitatea soţiei. Păcatul, dovedit, duce la sinuciderea lui Iosif, dar vina nu se absolvă, ci este moştenită de generaţia care urmează, influenţată în acelaşi mod de Diavol. Peixoto coboară în sufletul oamenilor ca într-o mină, luminează culoarele şi extrage suferinţa. Asta face ca romanul să pară chiar plictisitor, la un moment dat, prin rutina descrierii vinovăţiei şi a traumelor pe care le resimt personajele. Cel puţin mie aşa mi s-a părut. În plus, devenise obositor să citesc întruna despre cum e soarele, cum sunt norii şi cât de cald e. Natura ocupă un loc foarte important în poveste şi este ajutată în sensul ăsta de muzicalitatea lui Peixoto, poet la origine.

Unele imagini sunt şocante şi memorabile: fraţii uniţi printr-un deget, moartea tâmplarului Rafael (se sinucide tăindu-şi singurul picior valid şi incendiind tâmplăria în care se afla) sau moartea prostituatei oarbe şi a copilului ei. E o carte tristă, deprimantă. Am scos şi câteva citate, sugestive pentru modul în care scrie Peixoto, unul dintre scriitorii mari ai Portugaliei. La întâlnirea de la Festival, am apucat să-i spun „Se aude că sunteţi mai bun decât Saramago!” S-a uitat oarecum jenat la mine şi a făcut din mână ca şi cum ar fi vrut să spună, mai pe limba noastră, „ehe, mai am de mâncat mămăligă!”

„oamenii sunt oi care nu dorm, sunt oi care pe dinăuntru sunt lupi”

„poate că suferinţa e aruncată mulţimilor cu pumnul, iar grosul cade pe umerii unora şi puţin sau nimic pe umerii altora”

„toate femeile ştiu mai mult decât ceea ce văd atunci când e vorba de sentimente”

„poate că durerea există ca să ne prevină că există o suferinţă şi mai mare”

„locul oamenilor e o linie trasă între disperare şi linişte”

„Nici o privire”, José Luís Peixoto, Polirom, 2009

Citeşte şi:

0 comentarii la „Nici o privire”

  1. Într-adevăr intens, ai găsit cuvântul care descrie perfect cartea!
    Şi eu am marcat câteva pasaje care mi-au plăcut foarte mult, printre care şi pe acela cu suferinţa :), dar nu am apucat să le scriu, o să revin asupra postării la un moment dat, pentru că vreau să le păstrez în “evantaiul memoriei” 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *