Prins

  •  
  •  
  •  
  •  

Văd oameni supăraţi, prinşi în carapacea gândurilor. Zăpada e murdară, şoferii claxonează ca să-şi descarce nervii, iar graba s-a îmbrăcat în carne şi se plimbă pe stradă. Fiecare o ţine pe a lui, aici trebuie să te lupţi ca să mergi înainte. Dacă nu-ţi întorci corpul pe jumătate, rişti să te ciocneşti de cei superiori, ţepeni, care vin din sensul opus. Respectul şi politeţea au ieşit la pensie. Probabil o cumulau cu salariul şi au fost obligate să aleagă.

Probabil trec printr-un moment de slăbiciune. Momentul în care o nocturnă sună mai bine decât un marş… Am senzaţia că în ţara asta cel care munceşte e luat de fraier. Cel care dă randament primeşte mai mult de lucru, iar leneşul şi incompetentul au noroc. De pile sau de orice altceva îl ajută s-o ducă mai bine. E oare numai impresia mea că ai şanse mai mari de succes dacă eşti nesimţit? Nu, nu este nimic politic în întrebarea mea, pur şi simplu constat din realitatea imediată.

Mă simt prins la rândul meu într-o matrice. Sunt un element, născut într-o ţară care nu apreciază efortul decât în mod arbitrar, haotic. Aici doar şmecherii şi cei care nu stau la coadă ajung departe. În rest, lumea ţine capul plecat. Românului fără „aptitudini deosebite” i se taie salariul sau îi este „răsplătit” efortul prin zile de concediu forţat. Românul votează ca să-şi vadă votul negociat de nişte copii mari care se joacă de-a ţara.

Dacă m-aş fi născut la Riga… Şi letonii au stat sub ruşi, dar nu e, domle, strada chiar aşa de cariată. Dacă m-aş fi născut la Bruxelles sau Paris… Oho, ieşeam la plimbare numai de dragul priveliştii. Sau dacă m-aş fi născut în India, la Hyderabad… Nu prea au ei semafoare, dar au respect. N-aţi pleca din România?

Cum să ne educăm copiii aici? Să dăm şpagă la spital, ciocolată la primărie şi cadouri la grădiniţă ca să meargă totul normal? După ce am terminat câte două-trei şcoli superioare, să ne facem credit pe 30 de ani ca să ne putem lua o casă? Şi mai vorbim de libertate…

Citeşte şi:

0 comentarii la „Prins”

  1. Iarna si ninsoarea m-au transformat intr-un asemena copil vesel, ca n-as da Romania pentru nimic din lumea asta! De fapt, cred ca puterea de a privi jumatatea plina a paharului, in absolut orice situatie, am luat-o din scolile superioare urmate si din cartile citite!
    Nu am copii, dar cei trei nepoti pe care ii am destul de des pe la mine incerc sa ii invat (atat cat pot) sa fie veseli, calmi, sa iubeasca povestile (drept pentru care sunt nevoita sa le citesc de nenumarate ori aceeasi poveste) si cantecelele (cred ca am ascultat in ultima saptamana de cel putin 500 de ori Cutiuta Muzicala 8), si colindele… Cred ca aceasta seninatate, capatata acum, in cei… 7 ani de-acasa, ii va ajuta tot restul vietii…
    Prea multa miere?! Zapada e de vina, cu tot albul ei! Si mersul pe jos prin Herastrau, prin toata aceasta zapada! Si ingerasii facuti de nepoti in zapada! Si rasul ca de Mic Print al copiilor…
    Sarbatori ca in povestile minunate ale copilariei!!

  2. Uite, chiar acum am gasit o replica interesanta la Murakami: “In viata suntem mereu pusi la incercare. A te enerva inseamna a pierde.” Personajul din “In cautarea oii fantastice” care rosteste aceste vorbe este un sofer vorbind despre trafic.

    1. @Constanta
      Imi este clar ca m-ai putea ajuta cu ceva terapie 🙂
      Uite, azi am citit un interviu cu Alina Astafei, fosta vicecampioana olimpica la saritura in inaltime, al carui frate a fost ucis la revolutie. Intrebata de ce a plecat din Romania, Alina a raspuns: “Pentru ca, dupa multi ani de asteptare, am inteles ca Petre a murit degeaba. Ca nimeni nu are niciun interes sa-i gaseasca pe cei care au omorat peste o mie de oameni in acele zile. Nu e nimeni la inchisoare nici acum, dupa 20 de ani… Mi-am dat seama ca nu e nicio dreptate in Romania.”
      Sunt de acord cu ce a spus Alina, dar accept si directia pe care mergi tu. Faptul ca imi sar in ochi lucrurile negative mi se pare firesc, natural. Mi s-ar parea anormal sa nu le vad… Sper doar sa nu ma afecteze, pentru ca deja ma gandesc la vizitele cu copilul la doctor, la faptul ca inca nu am sanse la o casa, ca statul ma da acasa in fiecare luna desi poate muncesc mai mult…. E adevarat ca pierzi daca te enervezi, dar ce mi se intampla nu e enervare. E vorba de frustrare si un simt critic fata de nedreptate.

  3. Cunosc foarte bine povestea fratelui Alinei Astafei, intrucat am citit si recitit o carte despre el si colegul lui, aparuta la scurta vreme dupa Revolutie, asa ca nu pot sa nu o inteleg pe atleta. Dar, intamplator (sau nu), si eu am citit astazi, in Adevarul un material despre un personaj absolut uluitor. Se numeste Radu Marculescu si, la inceputul lui ianuarie 2010, implineste 95 de ani. Intamplator (sau nu) l-am cunoscut personal, am fost la domnia sa in casa, i-am citit una dintre cartile in care povesteste secretul longevitatii sale. Esenta acestui… secret se regaseste si in cele cateva randuri ale materialului din Adevarul, pe care le redau mai jos:
    “A stat nouă ani în lagăre şi alţi cinci ani în puşcăriile comunismului românesc. În cuvintele lui, povestea sună aşa: „N-am putut. N-am putut să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort”.
    În 1949, la Odessa, Radu Mărculescu avea deja şapte ierni de când nu mai exista: „În prima noapte de captivitate mi-am visat parastasul. Acasă, ai mei îmi făceau «de patruzeci de zile». M-aş fi înfruptat şi eu din bunătăţile de pe masă, dar eu nu mai eram acolo, eu nu mai eram nicăieri, eu nu mai existam”.
    Când venea Crăciunul, prizonierii scriau epigrame, încercau să râdă şi nu puteau. Îşi aminteşte catrenul acesta, dar nu-şi aminteşte cine l-a compus: „Moş Crăciun, dacă la anul/ Te mai prind, iar pe la noi/ Îţi tai barba şi organul/ Şi le dau la ceasovoi (n.r. – paznic de lagăr)”.
    În 1949, nimeni n-a mai făcut epigrame. Mulţi nu mai credeau. „Ne-am săturat şi de Moş Crăciun şi de «O, ce veste minunată»”, a strigat cineva.
    Atunci, Radu Mărculescu, un monument de blândeţe, şi-a ieşit din minţi: „Fraţilor, împotriva cui vreţi voi să faceţi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva pruncului Iisus, care şi-a permis să se nască acum când suntem noi amrâţi? Fraţilor, dacă noi nu găsim în ceasul acesta sfânt măcar atâta bucurie cât să-l primim cum se cuvine, atunci suntem pierduţi şi învinşi”.
    L-au privit ca pe un nebun. Şi l-au înţeles. Radu Mărculescu a găsit în credinţă tot ce nu era de găsit nicăieri pe pământ. Acolo, în lagăr, înţelegi cum şi de ce: „Ateii mor primii”.

    Deie Domnu’ ca Nasterea Domnului sa ne aduca tuturor, in suflet si in jurul nostru, macar o farama din blandetea si intelepciunea domnului Marculescu. Sarbatori fericite!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *