Jocul îngerului

  •  
  •  
  •  
  •  

„Un scriitor nu uită niciodată momentul când, pentru prima oară, primeşte câţiva bănuţi sau un elogiu în schimbul unei poveşti. Nu uită niciodată momentul când, pentru prima oară, simte în sânge dulcea otravă a vanităţii şi crede că, dacă izbuteşte să facă astfel încât nimeni să nu-i descopere lipsa de talent, visul literaturii va fi în măsură să-i aducă un acoperiş deasupra capului, o masă caldă la sfârşitul zilei şi lucrul la care râvneşte cel mai abitir: un nume tipărit pe o biată bucată de hârtie, care cu siguranţă va trăi mai mult decât el. Un scriitor e condamnat să-şi amintească acest moment, fiindcă în clipa aceea e deja pierdut, iar sufletul său are deja un preţ.”

Aşa începe „Jocul îngerului”, cartea cu care Zafón a ieşit pe piaţă după best-seller-ul „Umbra vântului”. Sunt bucuros să fi descoperit un astfel de scriitor, care nu numai că face vânzări extraordinare (se spune că ar fi scriitorul spaniol cu cele mai bune „cifre” după Cervantes), dar şi scrie bine (comparaţia cu Dan Brown mi se pare fără rost).

Prin „Jocul îngerului”, Zafón a continuat anumite planuri din precedentul său roman. Există Cimitirul Cărţilor Uitate, unde vizitatorul alege un volum pe care să-l păstreze toată viaţa, de asemenea apare din nou librăria Sempere & Fiii şi se păstrează imaginea unei Barcelone întunecate, un oraş plin de mistere şi ceaţă. Pe la 1920, Daniel Martín, tânăr jurnalist, primeşte comanda unei cărţi fabuloase de la un editor parizian enigmatic, Adreas Corelli. Cartea respectivă trebuia să reprezinte sinteza credinţelor umanităţii, dacă am înţeles eu bine. Daniel se apucă de lucru, dar între timp merge şi la Cimitirul Cărţilor Uitate, de unde îşi alege „Lux Aeterna”, un volum pe care descoperă iniţialele D.M. Interesat să descopere misterul iniţialelor, el se vede prins într-un cerc de conspiraţii: D.M. locuise chiar în casa sa şi fusese legat printr-un destin asemănător de editorul Corelli. Daniel îşi dă seama că editorul nu era altcineva decât diavolul… Urmează crime, poveşti de dragoste şi răsturnări de situaţie la sfârşitul fiecărei pagini, totul pe un tablou gotic, aşa cum am înţeles că s-au petrecut lucrurile şi în „Umbra vântului”.

Romanul este clar unul dintre cele mai intense pe care le-am citit vreodată, dar asta nu înseamnă că nu au fost şi lucruri care nu mi-au plăcut. De pildă, aproape fiecare scenă urmează aceeaşi structură: prima este natura (umbre, întuneric, ceaţă), apoi vin personajele şi faptele lor, după care, gran finale, sfârşitul scenei, lasă evenimentele în suspans (uneori, realitatea se răstoarnă chiar în ultima propoziţie a scenei, fapt care, trebuie să o spun, este de lăudat; nu orice scriitor are talentul ăsta). Am găsit şi vreo două neconcordanţe, pe care nu vreau să insist pentru că nu contează în atmosfera generală a romanului.

Pentru mine, Zafón este revelaţia sfârşitului de an. Iar dacă ar trebui să accept o carte care pe coperta a patra are o referinţă de genul „nu poţi să o laşi din mână”, aceea ar fi chiar „Jocul îngerului”. Şi încă o idee: pentru editorii români, site-ul scriitorului spaniol ar putea fi de ajutor în promovarea cărţilor. Zafón a posat acolo inclusiv melodii (compuse de el) care ilustrează excelent atmosfera cărţilor. Mai sunt wallpapere, capitole disponibile pentru download (la varianta în limba spaniolă), referinţe critice etc.

Carlos Ruiz Zafón, „Jocul îngerului”, Polirom, 2009

Citeşte şi:

0 comentarii la „Jocul îngerului”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *