“Cronicarul sportiv” de Richard Ford

O prejudecată m-a împedicat să ajung mai devreme la acest roman. După titlu, mi-am închipuit că nu este altceva decât relatarea vieţii unuia care scrie articole pe teme sportive, chiar dacă văzusem comparaţia cu Rabbit-ul lui Updike. Curios, am citit câteva interviuri cu Richard Ford şi m-am lăsat convins că este un scriitor care merită descoperit. Acum, după „Cronicarul sportiv”, garantez pentru el. E genul de scriitor la care ai nevoie de câteva pagini pentru a prinde ritmul, dar odată ce înveţi să-i asculţi rândurile, povestea curge firesc, ca şi cum, de fapt, nu ai citi, ci l-ai asculta pe Frank Bascombe, personajul principal, destăinuindu-se. Ajută foarte mult la perspectiva asta relatarea la persoana I. Nota confesională este maximă, iar „istoria” lui Bascombe, marcată de câte episoade impresionante, te ataşează şi mai mult de nişte pagini în care este imposibil să nu te regăseşti măcar pe alocuri.

Frank e un fost scriitor de succes care a renunţat la literatură pentru a scrie cronici sportive. I s-a părut lui că se identifică mai bine cu meseria asta. Interacţiunea cu sportivii îl ajută să uite de moartea unuia dintre cei trei copii, Ralph, şi de divorţ. Se îndrăgosteşte de Vicki, cu care merge şi într-o misiune de documentare în Detroit, pentru a-l cunoaşte pe un fost sportiv, retras din cauza unui accident. Relaţia cu Vicki nu merge, reportajul din Detroit nu iese, unul dintre amicii lui Frank se sinucide (la rândul lui părăsit de soţie, Walter are o relaţie cu un homosexual şi cade în depresie) şi parcă nimic nu e aşa cum ar trebui să fie „în jumătatea plină a paharului”.

Singurătatea este ideea pe care am întâlnit-o cel mai des în acest roman. Frank eşuează continuu, ca barca lui Papillon condusă de o bluză pe post de velă, e ca un boxer trimis la podea, dar decis să continue lupta. Ştiţi filmele alea inocente în care eroul încasează la pumni şi picioare de nu mai ştie pe ce lume se află şi, când nimeni nu-i mai dă vreo şansă, îşi revine „surprinzător” şi-l loveşte pe „ăla rău” din toată inima lui de erou rănit? Ei, cam aşa mi s-a părut mie Frank Bascombe. În final, se desprinde optimismul. Lovit, singur şi eşuat, Frank regăseşte speranţa într-un mod pe care e bine să-l descoperiţi singuri.

De citit neapărat: „Ziua Independenţei” (publicat deja) şi „The Lay of the Land” (în lucru la Humanitas), părţi ale trilogiei cu Frank Bascombe.

„Scriitorii – toţi scriitorii – au nevoie să simtă că fac parte dintr-o comunitate. Doar că pentru scriitorii adevăraţi, din păcate, clubul lor este un club cu numai un membru.” (pag. 422)

Am găsit multe interviuri cu Richard Ford, dar cel mai interesant mi s-a părut cel de aici. Vorbeşte mult despre intimitatea scrisului. Observaţie: am citit vreo cinci interviuri în limba engleză, dar şi unul în limba română, publicat de „Observator cultural”. În cel de la noi, sunt cele mai lungi întrebări. E doar o întâmplare?

Richard Ford, “Cronicarul sportiv”, Humanitas, 2008, traducere: Irina Negrea, 456 de pagini

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *