Convingeri de electrician

Era frig şi o picătură-i atârna de vârful nasului. Sub căciula de oaie, doi ochi negri încercau să se ferească de fulgi. Respira agitat, ca şi cum ar fi fost urmărit, se uita îngrijorat în jur încercând să-şi dea seama care ar fi fost drumul bun. Atunci ni s-au intersectat privirile, iar eu am ferit un petic de gheaţă, de teamă să nu mă trezesc întins sub sacoşa lui de plastic, lângă ghetele acelea maro, mai uzi spre vârf. Cu siguranţă apa îi ajunsese până la piele, degaja disconfort şi panică. Clipea des, nervos şi, când a deschis gura, picătura din vârful nasului s-a desprins fără cuvinte. „Unirii, ştiţi încotro e Unirii?”, a rostit în grabă.

A fost nevoit să se întoarcă. Unirii era în spatele lui. De fapt, voia să ajungă la Lipscani. Avea de rezolvat o problemă care ţinea de acţiunile unei societăţi comerciale. Când am aflat lucrul ăsta, m-am uitat mai atent la haina lui roasă-n coate, la pantalonii cu genunchi şi căciula abia scoasă din mijlocul unei grămezi de lemne proaspăt sparte. În mod clar nu era patron, nu deţinea cine ştie ce avere, poate doar o stână respectabilă de oi. Situaţia lui financiară, ambiguă la prima vedere, s-a lămurit imediat: avea o acţiune pe care voia să obţină bani. Pentru asta mergea pe Lipscani: să încaseze un milion şi ceva pe acea acţiune.

Mi-am dat seama că inspir încredere. Dacă aş fi arătat ca un borfaş, omul ăsta nu mi-ar fi spus de bani. Nu părea naiv, nici disperat. Doar grăbit să-şi rezolve problema şi să se-ntoarcă mai repede la treaba lui obişnuită, cea de electrician. „Un milion. Ce să faci azi c-un milion?”, m-a întrebat. N-am ştiut ce să-i spun. Poate că am face lucruri diferite cu un milion, poate că eu mi-aş cumpăra vreo trei cărţi, iar el ar investi într-o coadă de topor şi două de sapă sau în câţiva metri de cablu şi-un ampermetru. Poate ne-am cinsti unul pe altul, măcar de jumătate din banii ăştia, dacă ne-am cunoaşte mai bine şi-am avea timp de povestit, dar cum nici nu ne cunoaştem şi nici nu prea avem timp, ne rezumăm la câţiva paşi unul lângă altul, păstrând în minte banii, care nu sunt nici la mine, nici la el, poate doar în viitorul lui, dacă Lipscaniul se va dovedi un moment norocos.

Mi-a mărturisit că nu prea mai are lucrări. Criza a redus drastic din construcţiile de case. Când erau contracte multe câştiga bine, până pe la 20 de milioane. Acum, depinde de la lună la lună. „Dar ştiţi ce cred eu? Criza asta nu a apărut din senin…” L-am privit surprins şi oarecum amuzat. Da, uite altul cu explicaţii, de parcă nu e plin televizorul de ei… „Eu am o teorie.” Teorie?! „Cine câştigă războaiele vrea mai mult. Aşa e America… De-acolo a plecat răul, domle!” A spus-o cu convingere. Nu părea consumator de Cola, nici de Mac. Credeţi că America a câştigat în Afganistan sau Irak? A tăcut, dar numai o clipă. „Vreţi să vă spun ceva? Ei nu stau acolo de pomană. Dacă nu le-ar fi bine, nu ar sta.”

Şi-a tras o dată nasul şi a ferit o baltă de parcă ghetele lui ar mai fi avut ruşine la contactul cu apa. Fulgii se aşterneau liniştiţi, iar pe căciula electricianului se aşternuse o palmă albă, ca o Chipa evreiască. Ne-am despărţit la Unirii. El spre Lipscani, eu spre un supermarket.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *