„Sunt tati al tău, drăguţule!”

  •  
  •  
  •  
  •  

Update

Astăzi, am găsit în curte un ghiocel.

În casă, Matei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Oare o să-ţi aminteşti prima ocazie când te-am ţinut în braţe? Nu cred. Ţi-ar fi prea greu, mai ales că dormeai. Am încercat să te trezesc, recunosc, sărutându-te des şi apăsat. Poate ai simţit şi ai vrut să râzi un pic de mine. Cine ştie, poate ţi-ai spus chiar „uită-te şi tu la tati cum se prosteşte, ce se-aşteaptă, să deschid ochii? Nţţ” şi ai mişcat uşor buzele de parcă ai fi visat o cofetărie. Dar nu cred, eşti doar mic şi obosit. Ce vă face, nene, în burtică, munciţi pe vreun şantier sau vă concentrează la canal?

De fiecare dată când am mers la spital, am luat cu mine aparatul foto în speranţa că voi reuşi să smulg o poză cu tine la care să mă uit până când o să vii acasă. N-am avut noroc. O infirmieră pe care am ajuns s-o întreb dacă a fost vreodată însărcinată (ştiu, am fost rău, dar să ştii că oamenii mari sunt răi uneori) apărea de fiecare dată când voiam să intru la mama ta. Dacă făceam câţiva paşi în „sectorul interzis”, o vedeam răsărind de după un colţ. Zâmbea viclean şi nu mai trebuia să-mi spună nimic. Ştiam că aşteaptă şpagă (sper să nu afli niciodată ce înseamnă cuvântul ăsta, dar cum foarte probabil o să fii foarte curios imediat ce o să deprinzi taina articulării cuvintelor, o să fiu nevoit să-ţi explic). M-am încăpăţânat să nu cedez, dar a trebuit să accept faptul că nu voi reuşi să te ţin în braţe decât la externare. Şi uite că, spre surprinderea mea, azi am reuşit.

La graniţa dintre „ai voie” şi „n-ai voie” nu era decât o infirmieră. Am întrebat dacă pot să intru şi mi-a zis simplu „desigur”. Nu mi-a venit să cred, dar am încetat să-mi mai pun şi alte probleme şi am intrat. Vorbisem cu mămica ta şi ştiam că trebuie să merg aproape de sectorul unde proaspetele mămici, care cum pot, alăptează. Stăteai cuminte în braţele mamei tale şi n-ai băgat de seamă că eram prin preajmă. Nu te-ai deranjat, dar să ştii că mă bucur. Mi-am dat seama că am reuşit să te ţin în braţe fără să te fac să plângi, aşa cum mă gândeam că avea să se întâmple, prin prisma lipsei mele de experienţă. Cum ţi-am spus, te-am pupăcit de câteva ori, dar trebuie să recunosc şi faptul că m-am gândit scurt la cerberul pe care reuşisem să-l driblez nici eu nu-mi dau seama cum.

Îmi era dor să te privesc, mai ales pentru că imediat după naştere nu te văzusem decât vreo două minute, de ajuns pentru ca un medic pediatru să-mi spună câteva cuvinte despre tine. Greutate, înălţime, sex, notă. Era cam 12 fără câteva minute şi ochii tăi proaspeţi mă priveau miraţi. Sigur că m-am prezentat, ceva de genul „eu sunt tati al tău, drăguţule”, dar nu sunt sigur că astea au fost cuvintele, pentru că mă pierdusem. Încercam să par matur şi echilibrat, dar nu cred că mi-a ieşit prea bine, mai ales că în minutele finale ale travaliului, chiar înainte să-ţi aud vocea pentru prima dată, atunci când mama ta striga în liniştea nopţii şi a spitalului „nu mai pooooot!”, am simţit cum mă cuprindea o căldură puternică şi am fost nevoit să caut o fereastră deschisă. Apoi m-am aşezat şi doar am auzit cum cineva ţi-a rostit numele şi a trecut prin faţa bunicilor tăi, mai cu experienţă în controlul emoţiilor.

Să-mi caut o scuză? Să spun că poate eram obosit? N-aş vrea să vezi aşa lucrurile, dar e bine să ştii că în ziua în care te-ai hotărât să apari pe lume, eu eram la vreo 300 de kilometri de mămica ta. Te aşteptam un pic mai târziu, semne că te-ai grăbi nu erau, aşa că am acceptat să plec de acasă pentru nişte articole… Mami a mers la spital la control şi i s-a spus că trebuie să se interneze. M-a sunat imediat şi am ieşit la ocazie. Era cam ora 5 după-amiază. La 10, eram la spital, după ce am schimbat trei maşini şi m-am frământat şi m-am rugat ca, dacă se poate, să mă aştepţi. Şi m-ai aşteptat. Te-ai născut la 23.20, în seara zilei de 23 februarie 2010…

Am plâns. Crezi că-s mai puţin bărbat dacă am plâns? Hei, n-a fost plâns-plâns, ci doar mi s-au umezit ochii. În timp ce aşteptam să te văd imediat după naştere, adică puţin după ce îmi revenise culoarea în obraji, i-am spus bunicii tale că trăiesc cel mai fericit moment din viaţa mea. Asta aş vrea să ţii minte, că aşa cum m-am simţit pe holul acela, aşteptându-te şi scrâşnind ca să-mi ţin genunchii tari, am realizat că te iubesc. Parcă mă conectaseră la nişte aparate prin care mă alimentau cu o dragoste nouă. Tind să cred lucrul ăsta pentru că aveam furnicături în ambele braţe, deci probabil tuburile, dacă prin tuburi mă alimentau, erau prinse de umeri sau degete.

Să nu crezi că sunt un plângăcios. De două zile zâmbesc, chiar dacă am mers cu maşina mai mult decât mi-aş fi putut imagina vreodată în traficul din Bucureşti, m-am împiedicat de nenumărate ori la montarea pătuţului (schemă de asamblare simplistă, multe şuruburi, reuşit pe bâjbâite), iar o doamnă de la Obor m-a convins, pe motiv că „sunteţi ditamai bărbatul!”, să duc într-un singur drum cu tramvaiul atât salteaua, cât şi masa de înfăşat şi coşuleţul în care o să te scoatem din spital. Toate astea au trecut… Abia aştept să fim împreună acasă, să te ţin în braţe mai mult, fără teamă că o să apară infirmiera-cerber, să te pozez pentru „memoria clipei” şi să-ţi aud gânguritul.

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Sunt tati al tău, drăguţule!””

  1. Minunat! Mi-ai transmis emotia ta, toata. Dar nu-i asa ca toate astea te-au facut sa te simti viu, extrem de viu? Duse-s blazarile si enervarile atunci cand tuburile te alimenteaza cu dragoste….

  2. Mi-nu-nat!

    Daca toti taticii ar (sti si-ar putea sa) scrie ca tine, ar face multe mamici si multi copii fericiti!
    Ii multumesc lui Matei pentru cel mai frumos post citit… Vezi? Abia a intrat in lume si deja face lucruri frumoase. Va doresc “amantreilor” multa sanatate si bucurii si experiente fericite impreuna!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *