„Umbra vântului”

Ştiu că eram entuziasmat după „Jocul îngerului”, aşa că aşteptam ceva şi mai şi de la „Umbra vântului”, care de fapt a fost primul best-seller al lui Zafón. Chiar mă bucurasem că descoperisem un scriitor atât de bun. Normal, „Umbra vântului” trebuia să mă cucerească, dar nu prea s-a întâmplat asta. Să văd dacă reuşesc să vă explic.

Ca referinţe, am ales două impresii ale unor persoane pe care le respect pentru prezentările de carte: ionuca şi dragoş c. Dacă nu aveţi chef să le citiţi, deşi vă recomand acest lucru, aflaţi că ionuca a fost dezamăgită de „povestea cusută cu aţă albă”, iar dragoş a fost cucerit. „O încântare, un roman în cel mai bun sens al cuvântului”, a scris el. Păi, cam asta e, depinde cum te prinde, ca să zic aşa.

Cât despre mine, mi-am imaginat că voi găsi o intrigă diferită faţă de cea din „Jocul îngerului”. Nu s-a întâmplat asta, dimpotrivă. E vorba tot despre un volum găsit în Cimitirul Cărţilor Uitate. Este aceeaşi tehnică, acelaşi stil, uşor forţat pentru intensitatea acţiunii (aici sunt de acord cu ionuca). Citit cu ochii unui critic novice, „Umbra vântului” nu oferă nimic nou faţă de „Jocul îngerului”. Sau mai bine zis, în „Jocul îngerului”, Zafón nu prea s-a reinventat.

Ce mi-a plăcut în ambele cărţi este modul în care ştie să lege acţiunea, în care se pricepe să ţină frâiele, să dozeze misterul. Mi se pare şi amuzant, şi talentat, foarte talentat, dar prea scrie după reţetă. Cred că poate mai mult şi mai bine, iar acum, la adăpostul unui munte de bani pe care probabil l-a câştigat după cele două romane, ar putea încerca altceva. Includ la reţetă şi înclinaţia de a miza pe orbi sau cerşetori, care merg sigur la sufletul cititorilor.

Am fost tentat să las cartea din mână, chiar dacă traversam situaţii cât se poate de intense. Era ceva predictibil în toate înlănţuirile de evenimente. Dezamăgitor pentru un volum atât de lăudat. Dacă mai apare ceva de Zafón, o să citesc foarte atent recomandările înainte de a da banii. Chiar i-aş întreba pe cei care au citit ambele cărţi pomenite: dacă le-am numi „Umbra îngerului” şi „Jocul vântului”, am schimba în vreun fel impresia generală?

Şi o frază de păstrat: „Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim”.

Carlos Ruiz Zafón, “Umbra vântului”, Polirom, 2005

Citeşte şi:

0 thoughts on “„Umbra vântului””

  • Foarte interesant! Stiam eu de ce-mi plac discutiile despre carti: pentru ca pot exista atatea pareri si sentimente pentru acelasi aceeasi carte.

    La mine a fost invers; Umbra vantului m-a cucerit, Jocul ingerului m-a dezamagit complet- nici n-am terminat-o. Umbra Vantului a fost inaintea Jocului, asa ca oarecum reteta de-acolo este luata. Nu luata, ci exersata mai departe. Este super interesant efectul asta… ceea ce ma face sa cred ca nu cartea a dezamagit- nu cartile- ci scriitorul. Privite din ambele sensuri, si parcurgandu-le pe amandoua, efectul e acelasi. Fain.
    Oricum, e bine ca macar una din ele le-a oferit multora ore intregi de visare si o lectura placuta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *