Colonelul George Boroi a spus la conferinţa de presă dinaintea „Memorialului Eroii Revoluţiei”, turneu de rugby desfăşurat weekendul trecut în memoria lui Radu Durbac şi Florică Murariu, că se încearcă o „reparaţie morală”. De 20 de ani, la monumentul din curtea clubului se aprind lumânări şi se pleacă frunţile pentru cei doi foşti jucători ai Stelei şi ai echipei naţionale.

Bobby Durbac, fiul lui Radu, arată cu degetul spre o fotografie: „Aici este tatăl meu!”. Restul e tăcere. Despre moartea părintelui său nu a aflat mare lucru, doar vorbe, zvonuri cum că Radu Durbac a fost împuşcat din greşeală de un militar de la unitatea vecină clubului sportiv. Într-un articol apărut în ProSport pe 22 decembrie 2009, Bobby se arăta dezamăgit de lipsa informaţiilor certe: „Aşteptăm în continuare explicaţii despre ce a fost atunci. Nu s-a făcut nimic, totul a fost lăsat aşa… A fost o jertfă care nu ştiu cât de mult s-a justificat”.

Pe 24 decembrie 1989, Florică Murariu, fost căpitan al echipei naţionale de rugby, se îndrepta către Ghencea alături de un amic. Echipajul unui TAB i-a somat pe cei doi civili, aceştia s-au oprit, dar când Florică a lăsat mâinile-n jos ca să-şi scoată buletinul, soldatul Fănică Lepădatu l-a împuşcat în ficat. Pe 22 decembrie 2009, cotidianul Ziua publica un articol în care se arăta că, deşi şi-a recunoscut fapta, soldatul Lepădatu nu a păţit nimic. „Eroare de fapt”, au notat procurorii militari.

Ca Radu Durbac şi Florică Murariu au mai fost şi alţii… Petre Astafei, Bogdan Stan, Florin Butiri şi Cristian Toporan, rugbyşti care nu depăşiseră vârsta de 22 de ani. Astăzi îi numim eroi ai revoluţiei şi le organizăm turnee comemorative, zicem amin şi aprindem lumânări, fără ca vreuna dintre acestea să abolească liniştea care s-a lăsat ca praful peste nişte dosare mascate de păianjeni.

Indiscutabil, gestul de a juca rugby în cinstea celor căzuţi în decembrie 1989 este de apreciat, iar actuala conducere din Ghencea nu face decât un act normal, de cinstire a trecutului. E totuşi prea mult să încadrăm evenimentul la „reparaţie morală”, pentru că, dacă vorbim de aşa ceva trebuie să vedem şi care este adevărul în legătură cu acele zile. Imposibil. Mai repede ne întâlnim cu extratereştrii sau respirăm pe bază de iperită decât să vedem pe cineva pedepsit.

„Prin intervenţii a reuşit să ajungă la nişte şefi ai Armatei. Aceştia i-au spus să renunţe, că nu are nicio şansă să afle cine a tras în fiul său. A murit prin ’98, apoi s-a dus şi soţia sa”, povestea pentru Gazeta Sporturilor un fost vecin al familiei Toporan. Şi alţi părinţi s-au stins fără să afle cine le-au ucis fiii, iar unii fraţi şi surori au plecat în străinătate dezamăgiţi, fără să mai spere că adevărul va ieşi vreodată la suprafaţă. Alţii au rămas pe-aici, să ne arate cu degetul o fotografie alb-negru cu un bărbat împuşcat de umbră acum 20 de ani.

Articol publicat în “Observatorul militar” din 10 martie 2010. Anexez declaraţia soldatului Lepădatu redată şi de cotidianul Ziua (click pentru mărire).