Pituţu nu mai e

  •  
  •  
  •  
  •  

Azi dimineaţă, Pituţu a ieşit pentru ultima dată la joacă. Ca de fiecare dată, a zbughit-o pe poartă căutând cireşul pe care-l marca după datina câinească. Apoi, s-a dus mai aproape de şosea şi, cine ştie ce urmărea că nu a fost atent la obiectele alea mari pe patru roţi, când… Pituţu n-a avut timp nici să-şi ia „adio”. S-a auzit ca o frână scurtă şi asta a fost tot. Maşina a plecat, iar el a rămas întins pe asfalt.

Probabil, aşa cum există un destin al oamenilor, au şi câinii drumul lor. Al lui a fost să moară lovit de maşină, altfel nu-mi explic faptul că acum vreo doi ani a trecut printr-un episod similar. Atunci a mers câş câteva luni, a fost la doctor şi s-a făcut bine. Acum…

Îmi pare rău şi, fără să devin excesiv de patetic, am simţit nevoia de a-i aduce un omagiu, aici, între pixeli, aşa cum prin alte zone trupurile transformate în cenuşă sunt împrăştiate deasupra unui râu. Nu vreau să-l uit, ci să-l păstrez în minte jucăuş, alergând spre vie, trezindu-mă în câte-o dimineaţă, rară ce-i drept, cu mustăţile care-l făceau mai amuzant decât orice alt câine, vreau să-l păstrez aşa, drăgălaş, alb la suflet ca blăniţa de pe burtă, lătrând la capul păpuşii dezmembrate sau scuturându-se de spumă după ce-i făceam baie, să-i ţin minte salturile vesele de fiecare dată când deschideam poarta şi-mi spunea „bun venit” pe limba lui greu de înţeles, dar compensată de o pereche de ochişori mai clari şi sinceri decât ai multor oameni.

Dacă Dumnezeu are un plan şi pentru câini, îl rog să aibă grijă de Pituţu. Pa!

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *