Monştri plini de speranţă

Am terminat de câteva zile „Monştri plini de speranţă” şi m-am tot gândit ce însemnări aş putea face pe marginea ei. Nu prea mi se-ntâmplă să citesc o carte, mai ales una ca asta, de aproape 700 de pagini, şi să rămân oarecum nemulţumit. De ce? Am impresia că, deşi întâmplările curg cronologic, povestea nu prea are cap şi coadă. Structura e cea a unui dialog de la distanţă între un el, Max, englez pasionat de fizică şi biologie, şi o ea, Eleanor, germancă, pe jumătate evreică, cu înclinaţie spre studiul antropologiei. Max descrie atmosfera de la Cambridge, Eleanor pe cea din Berlin. Perioada: de prin 1920, până pe la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe rând, Max şi Eleanor scriu câte un capitol al cărţii, un fel de corespondenţă-jurnal pe care cei doi o poartă pentru a-şi împărtăşi experienţele.

Apectul cel mai plăcut, din punctul meu de vedere, este modul în care Mosley descrie atmosfera epocii: sunt prezentate detalii din viaţa ştiinţifică şi politică a anilor dinaintea ascensiunii lui Hitler, sunt aduse în discuţie diverse dezbateri filozofice şi sunt pomeniţi Einstein, Wittgenstein, H.G. Wells sau Kierkegaard (printre mulţi alţii; de fapt lista personalităţilor pomenite în cartea asta e atât de lungă încât nu ştiu ce anume a vrut scriitorul să demonstreze, mai ales că unele nume sunt doar pasagere, dar probabil pică bine în cadrul general).

Au fost pagini geniale, dar şi destul de multe la care îmi venea să las cartea din mână. Am trecut prin carte aşa cum aş fi mers cu un sac în jurul picioarelor. M-am blocat deseori, gândindu-mă că dau pagina numai ca s-o dau, fără să-nţeleg cu adevărat ce şi cum… Alteori, simţeam o bucurie imensă, iar bucuria asta apărea, după cum am observat, atunci când Mosley nu încerca să improvizeze pe firul logic. Au fost fragmente deosebit de cursive, chit că acţiunea trece prin Anglia, Germania, Rusia, Africa, Spania şi ce alte ţări or mai fi fost pe-acolo. Cartea este foarte lungă, poate prea lungă, iar ăsta cred că este şi unul dintre motivele pentru care există pagini foarte bune, dar şi destule pagini efectiv proaste, chinuitoare. Oricum, Mosley a luat premiul Whitbread în 1990. Bravo lui, dar pe mine, per total, nu m-a convins. Poate vă întrebaţi ce sunt aceşti monştri plini de speranţă. Ei bine, cam asta am găsit în carte: „Sunt lucruri care poate s-au născut un pic înainte de vreme, când nu se ştie dacă mediul e pregătit pentru ei…”. Citiţi şi veţi înţelege mai bine.

E greu să scrii despre dragoste, adică să trăieşti în prezenţa ei. Poţi să fugi spre ea şi chiar să te loveşti de ea şi poţi să te uiţi după ea, cum se îndepărtează. Dar, când ai descoperit-o, e ca atunci când doi oameni se întâlnesc faţă în faţă, mergând pe sârmă: trebuie să continue să înainteze, altfel cad. Ar vrea să treacă unul prin, în celălalt; uneori, e posibil! Apoi, însă, nu mai e. E mult mai uşor, mai natural să fii ca o frunză, să trăieşti şi să cazi.

Nicholas Mosley, “Monştri plini de speranţă”, Editura Vellant, 2008

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *