Călătorie până la capătul camerei

  •  
  •  
  •  
  •  

Am primit cartea asta ca premiu în urma unui concurs deschis de Bianca (încă o dată, mulţumesc!). Trebuia să povestim cea mai faină călătorie, iar eu am scris câteva rânduri despre experienţa din India şi m-am pomenit câştigător al acestei cărţi în care Oceane, o femeie din South London, călătoreşte prin intermediul calculatorului în diverse locuri de pe glob, inclusiv Barcelona şi Kosovo. „Până la urmă, ce înseamnă să ieşi din casă?”, se întreabă Oceane. „Devii autist, te umpli de nonsensul vieţii ca un curcan pus la cuptor: sute de nimicuri îţi înceţoşează mintea până când aceasta încetează să funcţioneze.”

Pentru că a fost publicată în colecţia Râsul Lumii de la Humanitas, cartea trebuie să destindă, dacă nu chiar să distreze. Într-o oarecare măsură, cred că reuşeşte lucrul ăsta. Este jucăuşă pe alocuri, amuzantă şi chiar isteaţă prin unele puncte („citesc întotdeauna acelaşi ziar, ca să-mi amintesc că nu se întâmplă nimic”). Totuşi, parcă m-a plictisit puţin impresia de roată care se-nvârte în gol. Intriga nu e cine ştie ce, iar personajele întreţin firul poveştii, aşa cum cei care asistă la un foc de tabără aruncă două-trei schije ca să întreţină flacăra ce stă să dispară. Fiecare spune două-trei păţanii din amintire, ca şi cum acele păţanii s-ar lega în vreun fel de ideea de bază a cărţii, dar nu ştiu dacă nu cumva citind câte o pagină la fiecare 10 n-aş fi pierdut nimic din înţelegerea cărţii.

Nu mi-a plăcut faptul că, în Barcelona, acţiunea se întâmplă mai mult pe acoperişul unei clădiri, fapt care mi-a amintit de foarte reuşitul „Turn al sinucigaşilor”, de Nick Horby, iar acea clădire adăposteşte un cuib de prostituate şi dansatoare. Aluziile sexuale au fost destul de pronunţate pentru a mă întreba dacă asta se cheamă tot literatură. Până la urmă, şi aici m-am cam plictisit, iar dacă stau bine şi mă gândesc, am rămas doar cu relaxarea şi cu nişte expresii, nu ştiu cât de originale, dar pe care am ţinut să le notez, de genul „societatea post-creier” şi „abilităţi conversaţionale ale unui dulap/felinar”. L-aş mai încerca pe Tibor Fischer, dar într-o carte fără sex şi cu subiect ceva mai clar conturat.

Tibor Fischer, „Călătorie până la capătul camerei”, Humanitas, 2007

Citeşte şi:

0 comentarii la „Călătorie până la capătul camerei”

  1. Aceasta este singura carte din “Râsul lumii” pe care am citit-o și sincer nici eu nu am râs de să mă sparg… ideea e că s-a vrut transformarea unui roman picăresc, într-un roman comic și relaxant, antrenant dar domol în anumite faze.
    Eu una nu cred că aș fi putut duce la final firul poveștii dacă citeam pe diagonală, am citit destul de atent, au fost fraze pe care le-am reluat că părea că-mi scapă ceva :))

    1. @Bianca
      unul dintre defectele acestei carti sau poate ale stilului abordat mi se pare incercarea de a tine “tensiunea” umoristica ridicata permanent… orice cititor nu cred ca poate tine garda sus pe tot timpul lecturii, asa ca pe timpii de relaxare sunt glumite care scapa, din pacate. cred ca scriitorul ar fi trebuit sa intervina cu pasaje mai descriptive ca sa relaxeze atmosfera, dar el e scriitorul, iar noi doar cititorii. cand vom scrie si noi ceva…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *