Maratonistul pacificator

  •  
  •  
  •  
  •  

Ilie Roşu, locotenent-colonel în rezervă, a alergat recent maratonul de la Roma cu drapelele României şi Italiei în braţe. În lupta pentru combaterea discriminării, alături de colegii de club, a demonstrat că schimbarea stă în atitudinea fiecăruia.

Fotografii din viaţă

Sunt trei momente cheie în viaţa maratonistului Ilie Roşu:

1. După ce a absolvit liceul militar de la Câmpulung Moldovenesc, Ilie a mers la Braşov, să se facă radiolocatorist. Acolo l-a cunoscut pe „cel mai corect om”, maiorul, pe atunci, Mihai Cszabo, profesor de sport. După ce a fost respins la selecţia de la gimnastică, Ilie, mare amator de sport, a obţinut o şansă din partea profesorului Cszabo: „Peste şase luni, fac selecţie pentru patrulă. Dacă eşti bun, rămâi în lotul pentru spartachiadă!”

2. Peste ani, ajuns în Centrul de Calcul de la SMFA, a trebuit să susţină probele sportive. Era foarte bun la toate, că se chemau flotări, abdomene sau alergare, mereu termina primul. Dar o asistentă, „căreia trebuie să-i mulţumesc”, i-a luat tensiunea şi i-a spus: „Dumneavoastră nu aveţi voie să faceţi sport!” Pe atunci, cântărea 100 de kilograme.

3. Cel mai frumos moment din viaţă l-a trăit la maratonul de la Roma, când a intrat în Piaţa „Sfântul Petru” de la Vatican. „Să alergi, să te bucuri şi să plângi… Când am ridicat drapelele, a fost ca pe stadion. Toţi strigau: România, Italia, România, Italia! Cred că am alergat peste cinci kilometri cu mâinile sus, iar oamenii parcă voiau să mă mănânce din ochi.”

„Hai, Ilie, ce faci?”

Povestea lui Ilie Roşu se conjugă foarte bine cu ambiţia dusă dincolo de orice limită imaginabilă. Când vorbeşte, parcă i-a furat poţiunea lui Asterix. Verbul său este energic, iar cuvintele-i sar din gură ca atleţii la groapa cu nisip. Îşi aminteşte cum s-a antrenat pentru a reuşi să prindă lotul de patrulă din şcoala militară: „Cu nişte prieteni, ne trezeam la 4, săream gardul şi alergam pe străzile din Braşov. La 6 ne întorceam, mergeam la înviorare şi astfel am dublat porţia de pregătire fizică”.

Gândeşte firul narativ metodic, semn că milităria e un fel de globulă care alunecă alene printre hematii. Este ordonat şi, din primele minute, vorbeşte despre prietenul său de-o viaţă, Vasile Dogaru, cel care l-a sfătuit atunci, în şcoală, să încerce la patrulă. Îl punem pe pauză pe Ilie şi trecem la Vasile. Play.

Visul de-o viaţă al lui Vasile a fost să urce pe Everest. Prin 2003, când Ilie avea încă 100 de kilograme, Vasile a ajuns până la ultima tabără de pe Everest. Imediat, şi-a sunat prietenul: „Hai, Ilie, eu am reuşit, tu ce faci?”.

Revenim la Ilie. Play. După ce asistenta l-a avertizat cu privire la condiţia sa fizică, Ilie a mers la medicul de familie, colonelul Eliad. „Ori te trec pe medicamente, ori faci o schimbare”, i-a spus acesta. Iar Ilie a ales schimbarea. „Mi-am dat seama că totul se reglează din calorii. Am început să am o viaţă echilibrată şi am renunţat la prăjeli, salamuri, la carnea grasă şi la sare, mi-am luat cărţi despre alimentaţie şi mi-am dat seama ce greşeli am făcut.”

„Visele nasc alte vise”

În 2005, când a trecut în rezervă, arăta „ca un om normal”. „Poza mea de locotenent-colonel semăna cu cea de locotenent”, precizează cu mândrie. „Lumea zicea că am o problemă, că m-am îmbolnăvit, dar nu, era vorba doar de o schimbare.” Şi, treptat, a început să alerge din ce în ce mai mult. 10, 20, 25 de kilometri. Iar aminitirile cu profesorul Cszabo erau acolo, puse deoparte, inclusiv cu o finală pe ţară la 10.000 de metri.

A reuşit să alerge primul său maraton în parc. Noroc cu nişte fete de la un chioşc, care l-au alimentat cu apă pe traseu. Apoi, cum „visele nasc alte vise”, a alergat şi primul maraton oficial, la Budapesta (2008). Tot ce a urmat după aceea e demn de „povestiri adevărate”. Au mai urmat alte noua curse, plus ultima, cea mai emoţionantă până acum, maratonul de la Roma.

Înscris în RoClub Maraton, dar şi în clubul prietenul său, Vasile, Eco Alpin, Ilie Roşu a fost unul dintre cei 25 de români care, la Roma, au alergat în duet cu 25 de italieni, pentru a lupta împotriva discriminării. În plus, Ilie a alergat cu drapelele României şi Italiei în braţe. Probabil un moment demn de Cartea Recordurilor. „Ştii ce plăcut e să auzi numele ţării tale şi să ştii că ai contribuit la asta?”

Apoi, sunt lucruri pe care numai un maratonist le poate reda. De asta, Ilie are un site, www.ilierosu.ro, pe care a scris deja mai mult de-o carte. Experienţe incredibile şi mărturii care vorbesc despre pofta de viaţă a unui om care-şi trăieşte cei 50 de ani de parcă ar avea numai 20.


A ieşit din armată în 2005, dar spune că se simte mai ofiţer ca niciodată. „Dacă mâine sună goarna, ştiu unde să mă duc.” Mărturiseşte că, în mediul privat, dacă vrei să mergi mai departe, trebuie să faci compromisuri. „Iar noi, militarii, nu aşa am fost educaţi”. Este angajat la Urban S.A., societate care, prin directorul general Teodor Florescu, l-a ajutat inclusiv financiar ca să participe la maratoane. În plus, pe lângă faptul că face parte din două cluburi, este şi membru în Consiliul Director al ARPIA (Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii).

Prietenul său, Vasile Dogaru, are o cabană lângă Râşnov, Himalaya, unde Ilie Roşu se retrage pentru antrenamente, iar copiii vin în tabere. „Vasile îi învaţă cuvântul <<Everest>>, iar eu cuvântul <<maraton>>”, spune Ilie.

Maratonul de la Roma şi reacţiile deosebite din timpul şi în urma lui l-au convins pe Ilie Roşu să meargă mai departe cu această idee. Pe 19 aprilie, la maratonul de la Boston, el va alerga cu drapelele României şi Statelor Unite, iar spre sfârşitul anului, la Bucureşti, se gândeşte să alerge cu un drapel cu stema Clubului Sportiv al Armatei Steaua („din respect pentru oamenii care lucrează sau au lucrat în armată. Vreau să demonstrez că noi, cei care suntem în rezervă, mai avem multe de spus”) şi unul cu cele 18 steme ale cluburilor de fotbal din prima ligă (ca un apel la stoparea violenţei de pe stadioane). Ambele drapele ar avea pe margine tricolorul.

Ce înseamnă drapelul pentru Ilie Roşu? „Dacă dintr-o unitate militară dispare drapelul, dispare şi unitatea. Trebuie să-ţi iubeşti drapelul ca lumina ochilor. Să-l iubeşti, să-l aperi şi să-l respecţi. Toţi militarii vor face asta în orice situaţie. Drapelul este ceva sfânt.”

Sursa foto: www.ilierosu.ro

Articol publicat în “Observatorul militar” din 8 aprilie 2010

Citeşte şi:

0 comentarii la „Maratonistul pacificator”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *