“Copii de aruncat” de Ryu Murakami

Între 1969 şi 1975, în Japonia, au fost găsiţi 68 de copii abandonaţi în boxele de bagaje. Cei mai mulţi muriseră deja înainte de a fi părăsiţi, iar dintre toţi cei abandonaţi, numai doi au supravieţuit.

Kiku şi Hashi sunt duşi la un orfelinat şi lăsaţi în grija unor călugăriţe. După se sunt supuşi unui tratament complicat de natură să le regleze într-un fel psihicul, cei doi sunt adoptaţi de o familie dispusă să-i aducă pe linia de plutire. La un moment dat, Hashi pleacă de acasă cu gândul de a-şi găsi mama naturală. După el pornesc şi Kiku şi Kazuyo, mama adoptivă. Hashi îşi descoperă latura homosexuală şi este racolat de un oarecare Mister D care îl lansează în industria muzicală. Mister D îi aranjează lui Hashi o întâlnire cu mama lui naturală, eveniment care se petrece chiar când apare şi Kiku, iar lucrurile se împletesc de aşa manieră încât de fapt femeia respectivă este dezvăluită ca fiind  mama lui Kiku, iar băiatul, într-un acces de nebunie, o împuşcă. El ajunge la închisoare, iar Hashi continuă să aibă diverse aventuri cu formaţia pe care i-o aranjează Mister D. În acelaşi timp, ajutat de Anemone, o fată care a avut grijă de un crocodil, Kiku îşi plănuieşte evadarea urmărită cu scopul de a împrăştia Datura, o substanţă toxică, deasupra oraşului Tokyo. Nu vă spun cum se termină, dar finalul, cumva apocaliptic, mi-a plăcut mult.

Cartea e extrem de violentă, iar Ryu Murakami foloseşte un limbaj pe care nu prea sunt obişnuit să-l citesc. Am trecut peste acest aspect pentru că mi s-a părut justificat de realitatea pe care voia să o scoată în evidenţă Murakami. Nu e o carte pentru pudici, dar e una care nu preface nimic, ci numeşte faptele şi oamenii foarte aproape de adevărul lor. Un fragment foarte bun este cel în care Hashi îşi imaginează câteva lucruri despre mama care l-a părăsit:

„Nu şi-o putea închipui ca pe o femeie minunată. Nu avea cum să zâmbească. Trebuia să fie speriată de pedeapsa cumplită care o aştepta pentru că îşi abandonase copilul. Trebuia să trăiască în regrete şi să se blameze zi de zi. Hashi şi-o imagina pe bătrâna cerşetoare nebună. Mai jos de atât nu se poate ajunge, atât era de urâtă şi murdară, cu hainele rupte şi împuţite. Roasă de boli pe dinăuntru, nici măcar câinii n-ar fi mâncat-o. Astfel de femeie îi apărea în faţa ochilor. În mintea lui, Hashi o trântea la pământ, o făcea să vomite, să sângereze, să se schimonosească de spaimă, să urineze, să plângă.  Când se mai liniştea, îl trecea un fior şi se simţea oribil. I se făcea milă de ea, îi venea să plângă…”

Ryu Murakami, „Copii de aruncat”, Polirom, 2005

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *