Ei au sistemul. Noi?

  •  
  •  
  •  
  •  

De când mi-am început documentarea pentru Steaua-Granollers, un gând mă bântuie încăpăţânat. De ce ar fi o echipă de locul 8 în Spania mai bună decât una care se bate an de an pentru campionatul românesc? Ca să-mi răspund cât mai repede, am evitat să trec totul prin stomac şi să-mi amintesc de bananele alea verzi pe care unii dintre noi, mai norocoşi, le puneam la copt pe pervaz, sau de laptele pentru care stăteam la coadă cu orele în timp ce aruncam priviri disperate către coada vecină, de la aripioare. Mi-am făcut copilăreşte curaj, ca tot românul de altfel, şi mi-am zis că au şi ăia tot două mâini şi două picioare, că, Doamne-ajută, mingea e rotundă şi, în rotunjimea ei, poate intra de mai multe ori la ei în poartă, decât la noi, şi, vorba noastră clasică, prin dăruire şi abnegaţie, vom reuşi să compensăm „vicisitudinile”.

Dintre informaţiile găsite, două au fost cele pe care n-a trebuit să le notez nicăieri ca să le ţin minte. 1. Granollers a fost prima echipă de handbal din Spania care a câştigat o cupă europeană (Cupa Cupelor, 1976). Au mai venit şi două Cupe EHF, dar la palmares, Steaua se ţine bine, cu două Cupe ale Campionilor şi o Cupă Challenge. Acum, nr. 2: unul dintre principiile de bază ale organizării clubului este ca, la echipa mare, cel puţin jumătate dintre jucători să provină din propria pepinieră. În plus, când am vrut să descarc lista ultimelor rezultate ale seniorilor, m-am trezit cu un tabel în care erau aranjate cronologic performanţele tuturor grupelor clubului din ultima săptămână.

Granollers a pierdut onorabil la Polivalentă. A fost condusă în permanenţă, iar victoria alor noştri nu a fost pusă niciun moment la îndoială. Şi totuşi… Fără să mă grăbesc prea tare, dar căutând un răspuns, m-am lovit de un sistem. Un sistem ca un arbore, pornind de la cadeţi şi terminând cu echipa mare, cu angajaţi care ştiu ce au de făcut, fiecare pe felia lui, nu cu finanţatorul pe banca tehnică şi antrenorul reactivat jucător din lipsă de personal. Aşa cum suntem, i-am bătut la patru goluri. Ei au ratat mult, au greşit excesiv în apărare şi au lăsat senzaţia că nu au arătat handbalul de care sunt capabili.

Noi trăim cu speranţa că rezultatul din retur ne va avantaja. Ne vom închina pentru calificare şi vom transpira până la slăbire pentru a ne atinge obiectivul. Dar oare, pe termen lung, cine câştigă? Cei care au sistemul sau noi, favoriţii unui investitor inimos pe termen scurt? Şi, tot aşa, nu-mi pot reprima gândul că va veni o vreme în care, ca să ne scuzăm, nu vom mai putea apela nici măcar la ideea aceea că noi am mâncat banane verzi şi de-aia suntem „mai puţin buni”. Vom rămâne şi fără scuze şi fără sistem. Dar, hei, măcar o săptămână, să ne bucurăm de victorie!

Articol publicat în “Observatorul militar” din 28 aprilie 2010

Foto: Eugen MIHAI

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *